— Eu tot o lipesc, tot o repar, dar ea se rupe iar. Nu prinde rădăcini, a zâmbit scurt. Ca și cele care au adus-o.
Apoi a așezat capul la loc, cu o liniște care m-a speriat mai tare decât orice ridicare de ton.
Mesajul pe care nu aveam cum să mă prefac că nu l-am înțeles
În sufragerie s-a lăsat o tăcere grea. M-am întors spre Cătălin. El privea în ceașca lui și nu spunea nimic.
Atunci piesele s-au așezat brusc în mintea mea. Nu era doar o statuetă veche și stricată. Era un trofeu.
În psihologie, un asemenea gest poate fi citit ca agresivitate simbolică și mesaj dublu. Doamna Viorica nu îmi adresase nicio insultă directă. Dimpotrivă, rămăsese politicoasă. Dar prin povestea aceea, prin felul în care ținea bucata de porțelan în mână, prin obiectul acela spart demonstrativ și „neprins” în casa ei, îmi spusese tot ce avea de spus:
„Nu ești prima aici și nici ultima.”
„Orice femeie de lângă fiul meu este trecătoare.”
„Eu sunt cea importantă. Eu hotărăsc cine rămâne și cine dispare.”
„O să rup liniștită ce încerci tu să construiești, apoi o să mă port ca și cum vina ar fi a ta sau a cadoului tău.”
Cățelul acela cu capul desprins, ținut în lesă de fetița din porțelan, devenise imaginea tuturor femeilor care încercaseră să construiască lângă fiul ei loialitate, familie, viitor. Doar că lesa, mi-am dat seama, nu era de fapt în mâna fetiței. Era în mâna doamnei Viorica.
Adevăratul semnal de alarmă nu era obiectul de pe pervaz
Totuși, nu figurina în sine m-a înspăimântat cel mai mult. Nici măcar cuvintele doamnei Viorica. Cel mai greu de suportat a fost tăcerea lui Cătălin.
El nu a putut spune: „Mamă, ajunge. A fost demult și nu e potrivit să vorbești așa acum”. A rămas pe scaun, cu ochii plecați, în timp ce o femeie din viața lui — mama — o distrugea psihologic pe alta — pe mine.
În câteva clipe, mi-am văzut viitorul posibil în familia aceea. M-am văzut aducând în casa lor propriile mele „daruri”: timp, iubire, grijă, poate într-o zi copii. Și am văzut-o pe doamna Viorica rupând cu zâmbetul pe buze câte o bucățică din toate, „reparând” după regulile ei, apoi spunând că iar nu s-a potrivit, că iar nu a prins. Iar bărbatul meu de patruzeci de ani urma să stea la fel, uitându-se în ceașcă.
Pentru că, de fapt, el nu era pe deplin bărbatul meu. Rămăsese „Cătălinuț” al ei. Era prins într-o contopire veche cu mama lui, iar într-un asemenea sistem nu există loc pentru al treilea om. Acolo există doar „noi” — mama și fiul — și „ele”, celelalte, temporarele Raluci, Mare și oricine ar mai îndrăzni să apară.
Restul serii l-am petrecut aproape pe pilot automat. Zâmbetul meu a devenit la fel de politicos și la fel de lipsit de viață ca zâmbetul stăpânei acelei case.
Când am ieșit afară, aerul rece mi-a izbit fața cu o limpezime dureroasă.
— Ei, cum ți s-a părut? m-a întrebat Cătălin, luându-mă de braț. Mama e încântată de tine. A zis că ești foarte „profundă”.
Mi-am eliberat încet brațul.
— Cătălin, am un apel urgent de la serviciu. Te rog, cheamă-mi un taxi.
— Ce? Ce taxi? Te duc eu.
— Nu. Merg singură.
S-a supărat și s-a pierdut în același timp, ca un copil prins între două uși.
Am plecat chiar în seara aceea. În săptămâna următoare m-a sunat și mi-a scris aproape fără oprire. Îmi spunea că „exagerez”, că „dramatizez totul”, că „era doar o figurină veche”, că „mama e totuși o femeie în vârstă”.
Nu i-am explicat nimic. Pentru că nu ar fi trebuit să îi vorbesc despre o statuetă, ci despre întreaga lui viață. Iar aceasta este, se știe, o muncă nerecunoscătoare. Și, mai ales, nu era munca mea.
Mulți ar spune că am fugit, că m-am purtat imatur, că trebuia să caut o cale, să fiu mai înțeleaptă, să nu pun la suflet. Dar eu, ca psiholog, știu un singur lucru: dacă în prima seară ți se arată, simbolic, capul tău rupt și așezat la picioarele cuiva, nu trebuie să aștepți să ți-l lipească la loc. Trebuie să pleci.
Voi ce credeți? A fost doar o ciudățenie a unei femei în vârstă și o simplă statuetă stricată? Sau ați întâlnit și voi o astfel de presiune tăcută, ascunsă în gesturi mici, dar imposibil de ignorat?