Am încremenit.
— Ce ai spus?
Mara a înclinat puțin capul.
— Vrei s-o vezi? Și ei îi plăcea mult să se joace de-a v-ați ascunselea.
Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării.
Am întrebat-o cu grijă:
— Mara… ce vrei să spui mai exact?
Și-a încruntat sprâncenele.
— Vrei să-ți arăt unde locuiește?
Atunci a intrat și Ilinca în bucătărie, târându-și iepurașul de pluș de o ureche.
A spus fără să stea pe gânduri:
— Mama e jos.
Inima a început să-mi bată atât de tare, încât abia îmi mai auzeam respirația.
Mara m-a apucat de mână și m-a condus pe hol. Avea pe chip aceeași nerăbdare pe care o au copiii când vor să-ți arate o surpriză de ziua ta.
Am întrebat cu voce tremurată:
— Când spui jos… unde anume?
A răspuns fără să ezite:
— În pivniță. Hai.
În mintea mea s-au îngrămădit într-o clipă cele mai cumplite presupuneri.
Felul în care fetele se opreau uneori în fața acelei uși…
Și faptul că Andrei nu o deschisese niciodată când eram eu de față.
Mara m-a dus până în dreptul ei.
A spus liniștită:
— Trebuie doar s-o deschizi.
Simțeam că mi se uscase gura.
Am reușit să întreb:
— Tata vă aduce aici?
A dat din cap.
— Uneori… când îi e dor de ea.
Cuvintele acelea au făcut frica din mine și mai mare.
Am apăsat clanța.
Ușa era încuiată.
Mara a rămas la fel de calmă.
— Nu-i nimic. Mama e înăuntru.
Ar fi trebuit să-l aștept pe Andrei să se întoarcă.
Privind în urmă, știu că aceea ar fi fost alegerea corectă.
Numai că atunci nu mai eram în stare să judec limpede.
Mi-am scos două agrafe din păr.
M-am lăsat în genunchi și, cu mâinile tremurând, am început să mă lupt cu broasca.
Ilinca respira încet lângă mine.
Mara stătea ridicată pe vârfuri și aștepta cu o răbdare nefirească pentru un copil.
S-a auzit un clic.
Încuietoarea cedase.
Am rămas nemișcată.
Mara a șoptit:
— Vezi?
Am împins încet ușa.
Scările coborau într-un întuneric slab luminat. Dar chiar și ceea ce am zărit din prag a fost suficient ca să-mi taie răsuflarea.
Mai întâi m-a izbit mirosul.
Umezeală, mucegai și aerul greu al unei încăperi ținute închisă ani întregi.
Am coborât prima treaptă.
Apoi încă una.
Și, chiar atunci, groaza care mă cuprinsese a început să se transforme în altceva.
Nu era niciun trup acolo.
Niciuna dintre imaginile îngrozitoare pe care mintea mea le construise în câteva secunde nu era reală.
Ceea ce aveam în față era cu totul altceva.
Locul semăna mai puțin cu scena unei crime și mai mult cu o cameră a amintirilor, ridicată în tăcere pentru trecut.
Aproape un mic altar.
Într-un colț se afla o canapea veche, peste care fusese aruncată o pătură moale.
Rafturile erau încărcate cu albume.
În rame se aflau nenumărate fotografii ale primei soții a lui Andrei.
Pereții erau acoperiți cu desenele colorate ale fetelor.
Pe jos și lângă rafturi stăteau cutii de carton, etichetate cu marker negru.
Pe o măsuță joasă era așezat un serviciu de ceai pentru păpuși.
De spătarul unui scaun atârna un pulover de femeie.
Lângă perete, o pereche de cizme de cauciuc părea să-și aștepte încă stăpâna.
Iar lângă un televizor vechi erau stivuite carcase cu DVD-uri.
În toată încăperea plutea mirosul de igrasie.
Apa picura rar dintr-o țeavă într-o găleată pusă dedesubt, iar urmele lăsate de umezeală se întindeau pe zid.
Nu mă puteam mișca.
Mara a zâmbit.
— Mama locuiește aici.
M-am întors spre ea.
— Ce înseamnă asta, scumpa mea?
A arătat cu mâna întreaga cameră.
— Tata ne aduce aici. Așa putem sta cu mama.
Ilinca și-a strâns iepurașul de pluș la piept.
— O vedem pe mama la televizor.
Mara a dat aprobator din cap.
— Și tata vorbește cu ea.
Am privit din nou în jur.
Nu era o pivniță obișnuită.
Era o încăpere în care durerea fusese ascunsă ani la rând.
Nu era locul unei fărădelegi.
Nu purta urmele nebuniei.
Nu ascundea o taină monstruoasă.
Era doar doliul care își găsise propria cameră în mijlocul casei.
M-am apropiat de dulapul de sub televizor.
Pe DVD-ul de deasupra scria „Excursia la Grădina Zoologică”.
Pe altul era notat „Ziua Marei”.
Pe masă se afla un caiet rămas deschis.
Nu voiam să-l citesc.
Totuși, privirea mi-a căzut fără voie asupra unei singure propoziții.
„Mi-aș dori să fii aici acum.”
Am închis imediat caietul.
Chiar atunci s-a auzit ușa de la intrare.
Andrei se întorsese acasă mult mai devreme decât ne așteptam.
Vocea lui a răsunat de sus:
— Fetelor?
Chipul Marei s-a luminat.
A strigat bucuroasă:
— Tati! I-am arătat-o pe mama!
Pașii de la etaj s-au oprit brusc.
Apoi au pornit repede spre noi.
Câteva secunde mai târziu, Andrei a apărut în dreptul ușii pivniței.
Când a văzut că era deschisă, fața i s-a albit.
Timp de câteva clipe grele, care mi s-au părut minute, nimeni nu a spus nimic.
În cele din urmă a tras adânc aer în piept.
— Ce ai făcut? a întrebat cu o voce joasă, dar tăioasă.
Furia lui a fost suficientă ca Mara să tresară.
Fără să mă gândesc, m-am așezat în fața fetelor.
— Să nu-mi vorbești pe tonul ăsta.
Andrei și-a prins capul în mâini.
— De ce este ușa deschisă?
L-am privit drept în ochi.
— Fiindcă fiica ta mi-a spus că mama lor locuiește jos.