Credeam că cele mai grele încercări ale vieții mele rămăseseră în urmă și că intrasem într-o familie care trecuse deja prin cea mai cumplită pierdere posibilă. Dar, într-o zi, fiica cea mare a soțului meu a rostit o propoziție care m-a făcut să înțeleg că, în casa aceea, exista un adevăr ascuns cu grijă de mine.
Când eu și Andrei abia începuserăm să ne întâlnim, mi-a spus încă de la a doua ieșire ceva ce ar fi putut speria și îndepărta multe femei.
— Am două fete, mi-a mărturisit. Mara are șase ani, iar Ilinca patru. Mama lor a murit acum trei ani.
Se străduia să pară calm, însă încordarea din glasul lui era imposibil de ignorat.
Mi-am întins mâna peste masă și i-am atins degetele.
— Îți mulțumesc că mi-ai spus direct.
Pe buze i-a apărut un zâmbet obosit.
— Au fost destule femei care, după ce au auzit asta, au plecat fără să se mai uite înapoi.
I-am răspuns cu un zâmbet liniștit:
— Eu n-am plecat. Sunt încă aici.
Și fiecare cuvânt pe care îl rostisem era sincer.
Era aproape imposibil să nu te atașezi de fete. Mara era un ghem de energie, cu o curiozitate care îi lua prin surprindere pe toți. Punea întrebări fără oprire, de parcă întreaga lume avea obligația să-i ofere explicații. Ilinca era opusul ei: tăcută, sfioasă și mereu atentă. La început nu putea sta lângă mine fără să se ascundă după tatăl ei. O lună mai târziu însă venea cu o carte în brațe, se cuibărea la mine în poală și îmi acorda o încredere de parcă aș fi fost lângă ea dintotdeauna.
Nu am încercat nicio clipă să le înlocuiesc mama. Nici nu mi-aș fi dorit asta. Am devenit doar omul care era acolo când aveau nevoie. Le pregăteam sandvișuri calde, le puneam desenele animate preferate, stăteam lângă ele când făceau febră, le lăudam desenele colorate și încâlcite și intram în jocurile lor care păreau să nu se termine niciodată.
Am fost împreună un an întreg înainte să hotărâm că ne vom căsători.
Nunta a fost simplă, dar de neuitat. Am făcut-o pe malul unui lac din apropierea Brașovului, doar cu rudele și prietenii cei mai apropiați. Mara purta pe cap o coroniță împletită din flori de câmp și întreba, din zece în zece minute, când urma să fie adus tortul. Ilinca adormise profund cu mult înainte de apus. Pe chipul lui Andrei se vedea o fericire adevărată, însă și o umbră de neliniște. Parcă încă nu putea crede că bucuria ar putea rămâne în viața lui pentru mult timp.
După nuntă m-am mutat în casa lui.
Locuința era caldă, liniștită și frumoasă. Avea o bucătărie mare, o prispă largă care înconjura o parte din casă, jucării uitate prin colțuri și pereți acoperiți cu fotografii strânse de-a lungul anilor.
Mai era însă ceva ce mi-a atras atenția.
O singură ușă care ducea spre pivniță.
Și ușa aceea era mereu încuiată.
O observasem chiar din prima săptămână.
Într-o seară, nemaiputând să-mi stăpânesc curiozitatea, l-am întrebat:
— De ce ții tot timpul ușa asta încuiată?
Andrei ștergea farfuriile și nici măcar nu și-a ridicat privirea.
— E doar o magazie. Sunt acolo cutii vechi, scule și lucruri pe care nu le mai folosim. Nu vreau ca fetele să intre și să se rănească.
Explicația părea perfect logică.
Așa că am ales să nu insist.
Pe măsură ce zilele treceau, au început totuși să-mi sară în ochi câteva lucruri ciudate.
Uneori, când credea că nimeni nu o vede, Mara rămânea cu ochii fixați multă vreme asupra ușii.
Ilinca se oprea câteva clipe de fiecare dată când trecea prin dreptul ei, apoi se îndepărta repede, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Într-o zi, am găsit-o pe Mara așezată pe podeaua holului.
Privea în tăcere clanța.
M-am apropiat și am întrebat-o:
— Ce faci aici?
Și-a ridicat capul și m-a privit drept în ochi.
— Nimic.
Apoi s-a ridicat brusc și a fugit.
Totul era straniu, dar nu suficient de grav încât să transform situația într-un scandal.
Până când a venit ziua care a schimbat totul.
Amândouă fetele răciseră ușor, iar eu am decis să nu merg la serviciu și să rămân acasă cu ele.
În primele ore ale dimineții păreau moleșite și fără chef.
După nici o oră însă, deși le curgea nasul, se transformaseră în două zvârlugi care alergau prin toată casa.
Mara s-a trântit teatral pe canapea și a strigat:
— Mor!
Am zâmbit.
— Îți curge doar nasul.
În clipa aceea, Ilinca a strănutat zgomotos în pătură, apoi a spus cu cea mai serioasă expresie:
— Și eu mor.
N-am mai putut să-mi țin râsul.
— Ce tragedie cumplită… Haideți, beți puțin suc de mere.
Pe la prânz alergau dintr-o cameră în alta, jucându-se de-a v-ați ascunselea de parcă niciuna nu fusese vreodată bolnavă.
Le-am strigat din bucătărie:
— Nu mai alergați!
Bineînțeles, în secunda în care m-au auzit au început să fugă și mai repede.
Am ridicat din nou vocea:
— Și nu mai săriți peste mobilă!
De la etaj s-a auzit Mara:
— E vina Ilincăi!
Ilinca a protestat imediat:
— Dar eu sunt mică! Eu nu știu regulile!
În timp ce încălzeam ciorba, Mara a intrat pe nesimțite în bucătărie.
M-a tras ușor de mânecă.
Seriozitatea de pe chipul ei m-a făcut să mă opresc.
Cu glas coborât, m-a întrebat:
— Vrei să o cunoști pe mama noastră?