— Nu „cu banii ei”. Ea a decis singură să mă ajute.
Luminița ridică expresiv sprâncenele.
Sorin îi observă privirea și parcă auzi pentru prima oară, din exterior, cuvintele fratelui său.
— Și-a vândut casa pentru tine.
— Sorine, nu începe și tu. Ea a vrut să mă ajute. Nu e vina mea că mie viața mi-a mers mai greu.
— Și a cui e vina că acum doarme la mătușa Zoe?
Paul pufni iritat.
— Tu ești fratele mai mare. Ai fost mereu cel responsabil, cel corect. Rezolvă.
— Nu voi rezolva problema ta pe seama Luminiței.
La celălalt capăt se făcu tăcere.
— Am înțeles. Te-a întors împotriva noastră.
Sorin strânse telefonul mai tare.
— Să nu mai vorbești așa despre soția mea.
Luminița îl privi atent. Era prima dată în acea zi când Sorin o apăra nu fiindcă fusese împins într-un colț, ci pentru că începuse, în sfârșit, să înțeleagă singur ce se petrecea.
Paul aruncă iritat:
— Atunci explică-i tu mamei de ce nu mai are nevoie nimeni de ea.
Apelul se întrerupse.
Sorin rămase nemișcat.
— „Nu mai are nevoie nimeni de ea”, — repetă el cu voce joasă. — Ce comod a formulat.
— Foarte comod. În felul ăsta sunt vinovați toți, mai puțin el.
A doua zi, Valentina veni din nou.
De data aceasta era singură și nu avea bagaje.
Luminița îi deschise.
Soacra stătea pe palier într-un costum sobru, ținând o poșetă mică. Era palidă, avea ochii roșii, dar privirea îi rămăsese încăpățânată.
— Pot să intru?
— Intrați.
Sorin ieși din cameră.
— Mamă…
— Nu, — îl opri Valentina tăios. — Am venit să vorbesc cu Luminița.
Se așezară în bucătărie.
Luminița puse trei cești pe masă, aduse ceainicul și se așeză în fața soacrei. Valentina nici nu atinse ceaiul. Câteva minute privi când masa, când propriile mâini, apoi spuse pe neașteptate:
— Paul m-a mințit.
Sorin ridică brusc capul.
Luminița nu o întrerupse.
Sorin strânse marginea mesei.
— Mamă, de ce nu ne-ai spus de la început?
Valentina se întoarse brusc spre el.
— Pentru că mi-a fost rușine! Le-am povestit tuturor cunoscuților cât de minunat este băiatul meu cel mic și cât de bine a pus totul la punct. Și până la urmă s-a dovedit că singurul pentru care a pus lucrurile la punct a fost el.
Luminița asculta în tăcere.
Acum situația se vedea puțin diferit. În fața ei nu se afla doar o soacră autoritară care decisese să se impună în casa fiului mai mare. Valentina acceptase de bunăvoie o hotărâre riscantă și ignorase toate detaliile incomode până când consecințele deveniseră imposibil de ocolit.
— Dar chiar și așa, tot ați decis să vă mutați la mine fără să-mi cereți voie, — spuse Luminița liniștit.
Chipul Valentinei tresări.
— Da. Eram sigură că Sorin nu mă va refuza.
— Iar părerea mea nu v-a interesat.
După o pauză lungă, Valentina recunoscu:
— Nu. Nu m-am gândit la ea.
Sorin își privi soția. Pe fața lui se citea atât de multă rușine, încât Luminița își întoarse ochii.
Soacra scoase din poșetă un dosar subțire.
— Nu mai cer să locuiesc aici. După ce s-a întâmplat ieri am înțeles că nu se poate așa. Dar am nevoie de două zile ca să găsesc o cameră sau să mă înțeleg cu Zoe. Nu aduc mobilă, nu aduc cutii. Nu mă bag în treburile voastre. Am nevoie doar de un loc unde să dorm.
Luminița tăcu.
Nici Sorin nu spuse nimic.
Acum cererea suna cu totul altfel.
Nu era un ordin.
Nu era pretenția cuiva convins că ceilalți îi sunt datori.
Era rugămintea unei femei care simțise, poate pentru prima dată, diferența dintre ajutor și ocuparea spațiului altuia.
Luminița ridică încet ceașca și luă o înghițitură.
— Două nopți, — spuse ea. — Fără lucruri, fără Paul și fără discuții despre ceea ce am fi noi obligați să facem pentru dumneavoastră. În a treia zi mergeți la mătușa Zoe, într-o cameră închiriată sau oriunde hotărâți.
Valentina aprobă atât de repede, încât părea că se teme ca Luminița să nu se răzgândească.
— Mulțumesc.
— Mai am o condiție.
Soacra ridică ochii.
— Îl sunați pe Paul chiar acum. De față cu noi. Și îi spuneți că de aici înainte problema locuinței dumneavoastră o rezolvă el. Nu Sorin și nu eu.
Valentina se îndreptă.
— Poate nu răspunde.
— Atunci îi trimiteți mesaj.
— O să se supere.
Luminița zâmbi scurt.
— Am impresia că toată familia dumneavoastră s-a purtat mult prea atent cu supărările lui.
Sorin tuși încet, dar nu o contrazise.
Valentina roși. Totuși scoase telefonul.
Paul răspunse după mai multe apeluri.
— Mamă, sunt ocupat. Ce s-a întâmplat?
— Paul, ascultă-mă bine. La Sorin nu voi locui. Luminița mi-a permis să rămân aici doar două nopți. După aceea, problema locuinței mele o rezolvi tu.
— Ce problemă?
— A mea.
— Mamă, iar începi…
— Nu. Tu ai început când ai luat banii din vânzarea apartamentului meu și m-ai lăsat cu gențile în fața ușii altcuiva.
În bucătărie se lăsă o liniște desăvârșită.
Paul începu să-i explice ceva pe un ton iritat, dar pentru prima dată Valentina nu-i permise să-și desfășoare monologul obișnuit.
— Mâine vii după mine. Mergem să văd apartamentul tău. Dacă într-adevăr nu se poate locui acolo, îmi închiriezi o cameră în apropiere sau îmi dai înapoi o parte din bani, ca să-mi rezolv singură situația.