— Nu am bani în plus!
— Nici eu nu mai am un apartament în plus.
Luminița coborî privirea spre ceașcă, ca să-și ascundă zâmbetul care îi scăpase fără voie.
Sorin își privea mama de parcă o vedea pentru prima oară.
Conversația se termină repede. Paul închise.
Valentina puse telefonul pe masă și își acoperi fața cu palmele. Nu plângea și nu se văita. Stătea doar cu degetele strânse la rădăcina nasului, încercând parcă să-și păstreze controlul.
— Ce proastă am fost la vârsta mea, — spuse ea încet.
— Nu sunteți proastă, — răspunse Luminița. — Doar ați hotărât că iubirea de mamă trebuie să însemne sacrificiu total. Iar Paul a înțeles că pentru el această idee este foarte convenabilă.
Valentina o privi.
— Tu nu mă iubești.
— Nu.
Sorin tresări vizibil.
Luminița continuă fără să-și schimbe tonul:
— Dar nici nu sunt obligată să iubesc un om care ieri a încercat să se mute în apartamentul meu fără permisiune. Pot să mă port normal cu dumneavoastră. Pot să vă ajut în limite rezonabile. Dar nu voi permite nimănui să hotărască în locul meu cum trebuie să trăiesc.
Valentina tăcu îndelung.
Apoi, spre surprinderea tuturor, încuviință.
— E cinstit.
Următoarele două nopți trecură într-un mod neobișnuit.
Soacra chiar nu încercă să conducă nimic. Stătea aproape tot timpul în camera în care îi făcuseră patul pe canapea, își spăla singură ceașca și farfuria, nu deschidea dulapurile și nu întreba unde și-ar putea pune lucrurile „pentru început”.
În dimineața celei de-a doua zile plecă devreme, se întâlni cu Paul și reveni abia seara.
Chipul îi era cenușiu de oboseală, însă privirea devenise mult mai hotărâtă.
— Chiar și-a cumpărat apartamentul, — spuse ea, scoțându-și paltonul. — Și se poate locui acolo. Doar că Paul voia să facă întâi o renovare frumoasă și să aranjeze totul pentru el. Iar eu trebuia să stau aici cât timp îi convenea lui.
Sorin se ridică.
— Și ce faci acum?
— Mă mut acolo.
— La Paul?
— În apartamentul cumpărat cu banii mei. Până hotărăsc ce fac mai departe.
— A fost de acord?
Valentina zâmbi amar.
— Nu din prima. Dar când i-am spus că le voi povesti tuturor rudelor și celui care mi-a cumpărat apartamentul cum anume a decis fiul meu cel mic să „aibă grijă” de mine, a devenit brusc mult mai cooperant.
Pentru prima dată în ultimele zile, Luminița o privi aproape cu respect.
— Când plecați?
— Mâine dimineață. Paul vine după mine.
— Bine.
Valentina rămase o clipă în pragul bucătăriei.
— Luminița.
— Da?
— Am greșit.
Sorin se întoarse surprins spre mama lui.
Se pare că nimeni nu se aștepta la cuvintele acelea. Poate nici Valentina însăși.
— Chiar am crezut că, fiind soția lui Sorin, o să te împaci cu situația. O să bombăni câteva zile, apoi o să te obișnuiești. Mi s-a părut varianta cea mai simplă. Nu fiindcă te-aș considera un om rău. Pur și simplu am crezut mereu că fiul cel mare trebuie să ducă familia în spate.
— Numai că nu avea voie să o ducă folosind apartamentul altcuiva.
— Acum înțeleg.
Luminița nu răspunse.
Uneori, o scuză adevărată nu are nevoie de îmbrățișări, lacrimi sau promisiuni frumoase. Uneori este suficient ca omul să înceteze să se poarte de parcă nimic greșit nu s-ar fi întâmplat.
Dimineața, Paul veni posomorât și tăcut.
Cât timp lua geanta mică a mamei sale, evita cu grijă să o privească pe Luminița. Valentina stătea dreaptă. Ajunsă lângă ușă, se opri brusc și se întoarse spre fiul cel mare.
— Sorin, eu nu am cumva o cheie de la apartamentul vostru?
— Nu, mamă.
— Nici nu-mi trebuie, — răspunse ea singură. — De acum înainte sun înainte să vin.
Paul se strâmbă iritat.
— Mamă, hai odată.
Luminița deschise ușa mai larg.
— Drum bun.
Pe neașteptate, Paul se opri în prag.
— Lumi, încearcă și tu să înțelegi. N-am făcut totul intenționat. Așa s-au așezat împrejurările.
Luminița îl privi atent.
— Nu, Paul. „Așa s-a întâmplat” este când autobuzul pleacă înainte de oră sau când se strică vremea din senin. Când un bărbat adult ia banii mamei sale, își cumpără apartament și încearcă să o instaleze la fratele lui fără acordul proprietarei, situația se numește cu totul altfel.
El deschise gura, însă Valentina îl opri tăios:
— Nu te mai face de râs. Mergi.
Paul ieși primul pe palier.
Soacra mai rămase o secundă.
— Mulțumesc pentru cele două nopți.
— Cu plăcere.
— Și pentru că în prima zi nu ai deschis ușa.
Luminița o privi surprinsă.
Valentina își potrivi cureaua genții pe umăr.
— Dacă deschideai, intram. Și după aceea stăteam luni întregi la tine în bucătărie, supărată că nu mă simt binevenită.
Ieși, iar ușa se închise.
Sorin rămase multă vreme în hol. Apoi răsuci singur cheia în broască.
— Astăzi chem un lăcătuș și schimb încuietoarea, — spuse el încet.
Luminița îl privi.
— De ce?
— Ca să fim siguri. Poate pe undeva a rămas vreo copie mai veche.
— Atunci cheamă-l. Dar fără declarații dramatice și fără alt spectacol.
El dădu din cap.
— Bine.
Seara, după ce meșterul termină, noile chei stăteau pe masa din bucătărie. Sorin luă una și i-o întinse soției.
— A ta.
— În apartamentul acesta, Sorin, nu doar cheia este a mea. Apartamentul întreg îmi aparține.