— Bună dimineața, — spuse Luminița. — Ieri v-am rugat să veniți fără lucruri.
Paul pufni nemulțumit.
— Și acum ce facem? Le ducem pe toate înapoi?
— Da.
Valentina se apropie de ușă.
— Luminița, deschide cum trebuie. Nu face spectacol de față cu oamenii.
— Spectacolul a început când v-ați vândut apartamentul și ați decis că locuința mea va fi soluția de rezervă, fără să mă întrebați.
În spatele ei, Sorin tuși ușor.
Paul îl zări și se însufleți imediat.
— Sorine, spune-i ceva! Mama stă pe scară cu bagajele!
Sorin se apropie.
Luminița simți cum i se încordează tot corpul, însă nu se mișcă din dreptul ușii.
— Sorin, — spuse încet, fără să se întoarcă, — în clipa asta nu alegi între mine și mama ta. Alegi între o discuție cinstită și încercarea de a mă obliga să accept ceva.
El încremeni.
Valentina izbucni imediat:
— Auzi cum vorbește cu tine? În propria familie îți spune unde să stai și ce să faci!
— Mamă, — Sorin ieși în față, dar rămase lângă Luminița. — Lucrurile nu intră în apartament.
Soacra îl privi de parcă fiul ei cel mare tocmai renunțase, în public, la propriul nume.
— Ce ai spus?
— Am spus că noi nu am discutat nimic cum trebuie. De aceea bagajele nu intră.
— Deci nu-ți primești propria mamă?
— Spun că întâi trebuie să rezolvăm situația.
Paul trânti iritat una dintre genți pe podea.
— Ce mai e de rezolvat? Actele s-au semnat, banii s-au transferat, mama s-a mutat oficial de acolo. Unde vrei să se ducă?
Luminița se întoarse imediat spre el.
— La tine.
— Apartamentul meu nu e gata.
— Dar banii pentru el au fost gata datorită mamei tale.
— Nu înțelegi nimic. Trebuie renovat.
— Atunci trebuia să termini renovarea și să hotărăști unde va locui mama ta înainte să-i vinzi singura locuință.
Fața lui Paul se înroși. Arăta ca un om obișnuit să-și rezolve problemele folosind timpul, spațiul și banii altora.
— Și eu trebuie să locuiesc undeva, — mormăi el.
— Toată lumea trebuie.
Șoferul trase stânjenit una dintre genți mai aproape de lift.
— Hotărâți-vă, vă rog. Mașina așteaptă și timpul se taxează.
Valentina se răsuci spre el.
— Nu v-a cerut nimeni să vă amestecați!
— Nu mă amestec. Doar vă spun că merge aparatul.
Replica distruse definitiv dramatismul pe care Valentina încerca să-l păstreze. Paul scoase telefonul și începu să verifice ceva. Soacra strânse atât de tare cureaua genții, încât degetele i se albiseră.
— Luminița, deschide ușa, — spuse ea, acum ceva mai puțin sigură. — Sunt obosită.
Pentru prima dată, în vocea ei se auzi ceva autentic. Nu ordin, nu indignarea obișnuită, nu certitudinea că are dreptate. Doar oboseala unei femei care își schimbase viața prea brusc și începea abia acum să înțeleagă urmările.
Luminița auzi acel ton.
Dar tot nu deschise ușa.
— Vă pot primi să discutăm. Doar pe dumneavoastră și fără bagaje. Paul va duce cutiile acolo unde plănuiați să dormiți dacă eu nu acceptam.
— Nu plănuiserăm nimic, — recunoscu Paul încet.
Pentru prima dată în dimineața aceea, Luminița chiar fu surprinsă.
Se uită mai întâi la Sorin, apoi la soacră.
— Adică nu exista absolut nicio variantă de rezervă?
Paul își întoarse privirea.
Valentina își îndreptă spatele.
— Și de ce ar fi fost nevoie? Am un fiu mai mare.
— Fiul mai mare are o soție. Iar apartamentul este al acelei soții.
— Iar vorbești despre apartament.
— Pentru că stați în fața ușii mele cu genți și cutii.
Sorin își plecă capul. Pe chipul lui se instala treptat o înțelegere neplăcută: problema nu era tonul Luminiței. Ei chiar fuseseră puși în fața unui fapt împlinit cu atâta siguranță, încât nimeni nu considerase necesar să pregătească o altă soluție.
Discuția grea mai dură aproape zece minute.
În cele din urmă, Valentina plecă.
Firește, nu liniștită și nici cu eleganță.
O numi pe Luminița fără inimă, pe Paul îl declară nenorocit, pe Sorin îl făcu bărbat ținut sub papuc, iar pe șoferul taxiului îl proclamă martorul rușinii familiei.
Dar toate cutiile și gențile se întoarseră în portbagaj.
După ce ușa se închise, apartamentul amuți.
Sorin rămase mult timp în hol, privind broasca.
— N-am crezut că o să aducă toate lucrurile din prima zi.
Luminița îl privi obosită.
— Eu exact la asta mă așteptam.
El se întoarse spre ea.
— De ce?
— Pentru că tu le-ai dat voie să se mute înainte să vorbești cu mine.
Sorin se așeză pe măsuța îngustă de lângă ușă.
— Pur și simplu mi-a fost frică să-i spun nu mamei.
— Dar să mă pierzi pe mine nu ți-a fost frică?
El ridică ochii.
Luminița nu țipa, nu-l acuza și nu gesticula. Stătea în fața lui dreaptă, cu chipul unui om care în numai o zi înțelesese mult mai multe decât ar fi vrut.
— Ba da, — răspunse Sorin încet. — Numai că mi-am dat seama prea târziu.
Seara sună Paul.
Sorin puse singur apelul pe difuzor. Luminița nu-i ceruse asta.
— Ei, sunteți mulțumiți acum? — începu Paul fără salut. — Mama doarme pe un pat pliant la mătușa Zoe și își măsoară tensiunea. Mulțumim frumos.
— Paul, — întrebă Sorin, — de ce n-ai luat-o pe mama la tine?
— Ți-am explicat. Acum nu se poate locui acolo.
— Ai cumpărat apartamentul cu banii mamei.