El începu să se plimbe prin bucătărie, se opri la chiuvetă, deschise robinetul și îl închise imediat. Luminița îi urmărea calm mișcările fără sens, deși înăuntrul ei totul devenise limpede și rece.
Nu era nici confuză, nici rănită.
Era starea aceea în care intră un om înaintea unei discuții serioase cu cineva care refuză cu încăpățânare să vadă ceea ce este evident.
— Mama vine mâine să vadă unde ar fi mai bine să-și pună lucrurile, — spuse Sorin pe neașteptate.
Luminița întoarse încet capul.
— Ce lucruri?
— Lucrurile ei. O comodă, un fotoliu, cutii cu haine și veselă…
— Mâine nu vine aici cu nimic.
— I-am spus deja că poate.
— Atunci o suni și îi spui că nu poate.
Sorin o privi de parcă abia în clipa aceea auzea cu adevărat ce spune.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
Telefonul îi vibră chiar atunci în palmă. Pe ecran apăru: „Mama”.
Amândoi se uitară la apel.
Sorin nici nu apucă să răspundă, că Luminița întinse mâna.
— Dă-mi telefonul.
— Pentru ce?
— Pentru că se discută despre apartamentul meu.
Ezită câteva secunde, apoi i-l întinse.
— Bună seara, doamnă Valentina, — spuse Luminița pe un ton egal.
Din celălalt capăt al firului se auzi imediat vocea vioaie a soacrei.
— Luminița, bună, dragă! Tocmai îl sunam pe Sorin. Am socotit eu cu Paul cum facem: lucrurile mari le ducem deocamdată în garajul unui prieten de-al lui, iar ce-mi trebuie zilnic aduc la voi. Să nu-ți faci griji, nu ocup mult. Am nevoie doar de un colțișor, de un dulăpior și, dacă se poate, de o fereastră care să nu dea spre bulevard. Cu zgomotul mașinilor nu prea pot dormi.
Luminița îl privi pe soțul ei. Sorin pălise și se lăsă încet pe scaun.
— Doamnă Valentina, vorbiți acum despre mutarea în apartamentul meu?
— Of, numai nu începe și tu, — vocea femeii deveni imediat mai rece. — Crezi că de bine ce-mi este vin la voi? Mi-am vândut apartamentul și mi-am ajutat băiatul. Ce-ai vrea să fac acum, la bătrânețe? Să umblu pe la străini?
— Nu. Ar fi trebuit ca înainte de vânzare să stabiliți unde urma să locuiți după semnarea actelor.
— Păi am stabilit.
— Fără mine.
La celălalt capăt se lăsă o pauză. Apoi Valentina vorbi mai rar:
— Luminița, tu ești soția fiului meu.
— Da.
— Atunci trebuie să înțelegi că mama lui nu este o persoană străină.
— Înțeleg foarte bine.
— Și atunci care este problema?
— Problema este că apartamentul îmi aparține mie. Iar cineva se mută aici numai după ce îmi dau acordul.
Bucătăria deveni atât de tăcută, încât se auzi clar ticăitul ceasului din hol.
— Sorin este lângă tine? — întrebă sec soacra.
— Este.
— Dă-mi-l la telefon.
— Nu. Acum discutăm noi două.
— Așadar, așa stau lucrurile.
— Exact.
Valentina scoase un râs scurt.
— Știam eu că o să-ți arăți caracterul. I-am spus lui Paul de la început că tu nu ești o femeie ușoară.
— Cu atât mai bine că știați dinainte. Tocmai de aceea mi se pare și mai ciudat că ați hotărât să vă mutați la mine fără invitație.
Soacra tăcu iar. Se auzea doar respirația ei apăsată.
— Mâine vin oricum, — spuse în cele din urmă. — Discutăm la fața locului.
— Nu veniți cu lucruri.
— Acolo este casa fiului meu.
Luminița se uită la Sorin. El îi întâlni privirea, dar o coborî aproape imediat.
— Nu, doamnă Valentina. Este apartamentul meu. Sorin locuiește aici ca soțul meu, nu ca proprietar.
— Adică o arunci în stradă pe mama bărbatului tău?
— Nu. Vă spun să mergeți la fiul pentru care v-ați vândut locuința.
Valentina inspiră brusc.
— Paul nu trebuie deranjat acum. Pentru el începe o viață nouă.
— Iar în viața mea se poate depozita, după părerea dumneavoastră, tot ce rezultă din hotărârile voastre?
Sorin tresări.
— Lumi…
Ea ridică mâna fără să-și ia ochii de la telefon.
— Doamnă Valentina, mâine voi fi acasă. Dar nu vă primesc lucrurile. Dacă vreți să discutăm liniștit, veniți fără cutii, fără oameni care să care mobilă și fără Paul. Dacă apăreți cu bagaje, nu deschid ușa.
— Mai vedem noi, — șuieră soacra și închise.
Luminița puse telefonul în fața soțului.
— Acum discutăm noi.
Sorin își trecu obosit palma peste față.
— Puteai să-i spui toate astea mai blând.
— Iar tu puteai să mă întrebi înainte să-i promiți ceva.
— Am crezut că o să înțelegi.
— Nu, Sorin. Ai crezut că o să-mi fie jenă să refuz.
El tăcu mult prea mult.
Iar tăcerea aceea fu mai sinceră decât orice explicație.
A doua zi, Valentina veni totuși.
Luminița o văzu de la fereastră. Soacra coborî prima din taxi. Purta un palton închis la culoare și avea pe umăr o geantă îndesată până la refuz. După ea coborî Paul. Deschise portbagajul și începu să scoată cutii mari.
Luminița închise fereastra, merse în hol și răsuci cheia în broască.
Sorin stătea lângă ușă.
— Poate nu e nevoie să agravăm totul chiar de la început.
— Ba este.
— E mama mea acolo.
— Acolo sunt mama ta, fratele tău și cutiile pe care ieri am spus clar să nu le aducă aici.
Soneria răsună lung și insistent.
Sorin făcu un pas spre ușă, dar Luminița îl opri.
— Eu deschid.
Întredeschise ușa, lăsând lanțul de siguranță prins.
Pe palier erau trei oameni: Valentina, Paul și șoferul taxiului. La picioarele șoferului se aflau două genți uriașe de rafie.