A ieșit din apartament cu inima bătându-i nebunește. Nu plecase niciodată de la o cină de familie. Cu atât mai puțin trântind ușa în urma ei. Dar în seara aceea se rupsese ceva. Fie în ea, fie în căsnicia lor.
Telefonul i-a vibrat în buzunar. Era cea mai bună prietenă a ei, Ioana.
— Ei, cum a mers? Ați sărbătorit promovarea?
— Am sărbătorit, da, a spus Andreea amar. Radu tocmai a declarat în fața părinților lui că locul meu e la bucătărie.
— Nu se poate! a izbucnit Ioana. Dar el părea mereu atât de…
— Progresist? Andreea a oftat. Și eu am crezut la fel. Se pare că doar a așteptat momentul potrivit să mă pună la locul meu. Și și-a ales perfect publicul: părinții lui, ca să nu îndrăznesc să ripostez.
— Și tu ce ai făcut?
— Am plecat. M-am ridicat de la masă și am ieșit.
— Foarte bine ai făcut! a spus Ioana. Și acum?
Aceea era întrebarea pe care Andreea și-o tot punea de când coborâse în stradă. Să se întoarcă și să se prefacă de parcă nimic nu se întâmplase? Să-l înfrunte pe Radu? Sau să nu se mai întoarcă deloc și să o întrebe pe Ioana dacă putea dormi câteva zile pe canapeaua ei?
— Nu știu, a recunoscut ea. Nu e doar ce a spus. E ca și cum și-ar fi dat jos masca. Am văzut un om pe care nu-l recunosc. Și mă sperie gândul că poate m-am măritat cu un bărbat care, de fapt, nu mă respectă deloc.
— Poate încerca doar să-și impresioneze părinții, a spus Ioana. Știi cum sunt unii bărbați, se transformă în primitivi când apare tatăl lor în cameră.
— Poate, a murmurat Andreea. Dar asta nu-l scuză. Dacă e în stare să mă umilească pentru aprobarea lor, atunci ce fel de soț este?
Telefonul i-a vibrat din nou. Un mesaj de la Radu: „Unde ești? Mama e îngrijorată. Vino acasă să vorbim.”
Andreea a râs scurt, fără veselie. Chiar și acum se ascundea în spatele mamei lui, în loc să spună că el era îngrijorat.
— Mi-a scris, i-a spus Ioanei. Vrea să vin acasă ca să vorbim.
— Și ce ai de gând să faci?
— O să merg, a spus Andreea după o pauză. Dar nu ca să-mi cer iertare. Mă duc să pun lucrurile la punct. O dată pentru totdeauna.
A închis și a pornit spre casă, adunându-și curajul cu fiecare pas. Când a intrat în apartament, era o liniște stranie. Nu se auzeau voci din sufragerie, nici clinchet de vase, nici pași.
— M-am întors, a spus ea încet, pășind în hol.
Radu stătea singur în lumina slabă din sufragerie, privind pe fereastră.
— Au plecat ai tăi? a întrebat ea, agățându-și haina.
— Da. I-am condus până jos, a răspuns el, întorcând capul. Unde ai fost?
— M-am plimbat. M-am gândit. Andreea s-a așezat în fața lui. Radu, trebuie să vorbim.
— Îmi pare rău pentru mai devreme, a spus el repede. N-ar fi trebuit să spun asta în fața lor.
Ea l-a privit atent.
— Deci problema nu e ce ai spus, ci faptul că ai spus-o cu martori?
El s-a foit, vizibil incomod.
— Răstălmăcești. Voiam doar să spun că familia trebuie să fie pe primul loc. Pentru o femeie, adică.
— Și pentru un bărbat nu?
— De ce trebuie să transformi totul într-o ceartă? a întrebat el, încruntându-se. Există o ordine firească a lucrurilor. Bărbatul asigură traiul, femeia îngrijește. Așa a fost dintotdeauna.
— Chiar crezi asta? Andreea s-a aplecat spre el. Fii sincer, Radu. Când ne-am cunoscut, spuneai exact contrariul. Spuneai că iubești faptul că sunt ambițioasă. Ce s-a schimbat?
El și-a ferit privirea.
— Nu s-a schimbat nimic. Doar că… mama tot spune că ar trebui să ne întemeiem o familie. Iar tu ești mereu cu gândul la serviciu.
— Deci despre mama ta este vorba? Andreea a simțit din nou furia ridicându-i-se în piept. Ea vrea nepoți, iar tu ai decis să mă împingi unde vrea ea?
— Nu e vorba despre mama! a izbucnit Radu. Și eu vreau copii. Am treizeci și doi de ani. Toți prietenii mei au deja familii, iar noi tot așteptăm un moment perfect care nu mai vine.
— Eu nu am spus niciodată că nu vreau copii, a răspuns Andreea, încercând să rămână calmă. Am spus că vreau să mă așez mai întâi în noul rol. Ca atunci când voi intra în concediu de maternitate să nu pornesc de la zero. Asta se numește planificare, nu răsfăț.
— Și cât să mai așteptăm? Un an? Doi? Cinci? Radu s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră. După asta va apărea alt obiectiv, altă promovare, alt proiect. Unde se termină?
Deodată, Andreea a înțeles. Nu era doar despre copii. Era despre frica lui. Îi era teamă că ea îl va depăși, că va deveni prea puternică, prea sigură pe sine, prea independentă. Îi era teamă că el nu va mai părea suficient.
— Te temi că o să ajung mai departe decât tine, nu-i așa? a spus ea încet.
— Termină, a răspuns el aspru. Nu se gândea nimeni la așa ceva.
— Ba da, tu te gândeai, a spus Andreea ferm. Și asta mă face să mă întreb dacă îl cunosc cu adevărat pe omul cu care m-am căsătorit. Sau dacă ai jucat un rol tot timpul.
Tăcerea s-a întins între ei. Radu s-a lăsat din nou pe canapea și și-a prins capul în palme.
— Nu am vrut să te rănesc, a spus el în cele din urmă. Dar tu ești mereu atât de sigură pe tine. Iar eu… eu simt că pierd controlul.
— Controlul asupra mea? a întrebat ea încet.