— Nu! El a ridicat privirea. Asupra vieții noastre. Tu mergi înainte, iar eu parcă stau pe loc. Mi-e teamă că într-o zi o să te uiți în urmă și n-o să mă mai vezi acolo.
Sinceritatea crudă din vocea lui a luat-o prin surprindere. Se așteptase la scuze goale, la vină aruncată asupra ei, nu la asta.
— Radu, a spus ea, apropiindu-se și luându-i mâna, știi bine că nu te iubesc pentru funcția ta. Nu fug nicăieri. Dar nu pot să încetez să fiu eu însămi.
— Și părinții mei? a întrebat el. Știi cum gândesc. Pentru ei, femeia trebuie să stea acasă. Tata îmi spune mereu că nu sunt în stare să-mi țin nevasta sub control.
— Ce contează mai mult? a întrebat Andreea direct. Aprobarea lor sau fericirea noastră?
Ezitarea lui i-a spus tot.
— Înțeleg, a rostit ea, retrăgându-și mâna. Nu poți alege.
— Nu e atât de simplu, a protestat el. Sunt părinții mei. Nu pot să mă prefac că nu există.
— Nu ți-am cerut să-i ignori, a spus Andreea. Îți cer să mă respecți. Să nu mă umilești în fața lor. Să nu-i folosești ca să mă presezi. Noi suntem propria noastră familie și noi ne facem regulile.
— Și care sunt regulile noastre? a întrebat el încet.
— Respect. Sprijin. Egalitate, a răspuns ea fără să ezite. Cel puțin asta credeam. Acum nici nu mai știu dacă vorbim aceeași limbă.
Radu a rămas mult timp cu ochii în podea.
— Când ne-am cunoscut, a spus el în cele din urmă, chiar îți admiram independența. Era diferită de tot ce văzusem acasă. Mama îi cerea mereu voie tatei, pentru orice. Dar apoi… m-am speriat. M-am speriat că nu sunt destul.
— Și ai încercat să mă bagi într-o cutie?
— Nu! El a ridicat capul. Nici măcar nu mi-am dat seama ce spun. Stăteam acolo, îi ascultam, le vedeam privirile… și pentru o secundă parcă am devenit tata.
— Radu, a spus Andreea rar, eu te iubesc. Dar nu pot rămâne lângă un om care nu-mi respectă visurile. Lângă cineva care mă vede doar ca soție și mamă, nu ca egal.
— Nu sunt omul acela, a spus el, strângându-i mâinile. Îți jur. M-am pierdut între părinții mei, fricile mele, toate lucrurile pe care nu știu să le gestionez. Te rog să mă crezi.
Disperarea din ochii lui i-a înmuiat hotărârea, dar durerea cuvintelor lui încă ardea.
— Vreau să te cred, a spus ea sincer. Dar am nevoie de mai mult decât vorbe. Arată-mi că îmi respecți alegerile. Fii partenerul meu, nu șeful meu.
— Cum? a întrebat el, sincer și pierdut.
— Începe prin a vorbi cu părinții tăi. Spune-le că suntem egali în căsnicia asta, a spus ea hotărâtă. Și susține-mi promovarea. Cu adevărat, nu doar când suntem singuri.
Radu a dat din cap, deși în ochii lui s-a aprins o umbră de îndoială.
— Nu știi cât de greu e să-l înfrunt pe tata. El e de modă veche. Pentru el, bărbatul conduce, femeia urmează.
— Nu-ți cer să-l schimbi pe el, a spus Andreea. Îți cer să nu devii ca el. Fii bărbatul de care m-am îndrăgostit.
Radu a rămas tăcut. Apoi s-a ridicat, și-a luat telefonul și a format un număr.
— Salut, tată, a spus el, cu ochii fixați asupra Andreei. Da, totul e în regulă. Ascultă, despre ce s-a întâmplat mai devreme… am greșit. Ce am spus despre locul Andreei nu a fost corect. Ea este partenera mea, nu servitoarea mea. Și sunt mândru de ea.
Andreea nu auzea răspunsul, dar chipul încordat al lui Radu spunea suficient.
— Nu, tată, nu mă pune ea să spun asta, a continuat el mai ferm. Este alegerea mea. Vă iubesc pe tine și pe mama, dar eu și Andreea ne stabilim singuri regulile. Și încă ceva… S-a uitat spre ea și a zâmbit slab. Vom vorbi despre copii când vom fi amândoi pregătiți. Acum vreau ca ea să-și urmeze visurile. Pentru că fericirea ei este și fericirea mea.
După ce a închis, părea epuizat, dar parcă mai ușor.
— Nu cred că l-am convins, a recunoscut el. Dar am încercat.
Andreea l-a îmbrățișat.
— Asta înseamnă enorm. Sunt mândră de tine.
— Serios? a întrebat el mirat. După tot ce am spus?
— Nu pentru ce ai spus, l-a corectat ea. Pentru că ai recunoscut că ai greșit. Asta cere curaj.
Radu a strâns-o mai tare în brațe.
— Te iubesc. Și chiar sunt mândru de tine. Doar că… mă sperie gândul că într-o zi o să fii prea mare pentru mine.
— Prostule, a spus ea blând, trecându-și mâna prin părul lui. Nu mă interesează titlul tău de la serviciu. Mă interesează să mă asculți, să încerci, să fii lângă mine. Asta valorează mai mult decât orice promovare.
Au vorbit până târziu în noapte, mai sincer decât o făcuseră poate în toți cei trei ani de căsnicie. Despre frici, speranțe, copii, muncă, părinți și despre ce înseamnă, de fapt, să construiești o viață împreună. Andreea știa că o singură conversație nu putea repara totul, dar simțea că se întâmplase ceva important. Se îndepărtau de control și se apropiau, măcar cu un pas, de parteneriat.
Cât despre locul ei în bucătărie? Da, era și acolo locul ei. La fel cum era și la birou, la sală, la cinema, în patul lor, pe stradă, oriunde își alegea ea să fie. Pentru că un cămin adevărat nu se construiește hotărând unde trebuie să stea o femeie, ci atunci când doi oameni stau unul lângă altul ca egali, iubiți și respectați.