Eu îmi beam liniștită cafeaua și priveam orașul de seară. La mesele din jur stăteau cupluri. Unii râdeau, alții fotografiau farfuriile, alții tăceau, dar și în tăcerea lor se simțea o apropiere. Iar în fața mea stătea un bărbat care, de două ore, juca rolul omului reușit și generos, ca la o probă pentru un film în care voia neapărat să fie distribuit.
Vlad s-a întors după câteva minute și a întins imediat mâna spre paharul de vin.
— Scuze. Fără mine, acolo nu se rezolvă nimic cum trebuie.
— Înțeleg, am răspuns egal.
— Pentru mine un tort de ciocolată neagră, a spus el repede. Și încă un espresso.
Chelnerița a notat și s-a retras.
— Tu nu iei nimic? a întrebat el, dar mai mult din politețe târzie.
— Nu.
— Păcat. Desertul de aici e foarte bun.
M-am uitat la el și, pentru prima dată în acea seară, am înțeles limpede: nu îl interesa dacă mă simțeam bine lângă el. Se bucura doar de propria lui prezență.
Cât timp Vlad mânca desertul, am aruncat pe furiș o privire la ceas. Aproape două ore de conversație după care nu simțeam curiozitate, ci oboseală.
În cele din urmă, chelnerița a adus nota într-o mapă neagră și a așezat-o discret la marginea mesei.
Vlad nu a deschis-o imediat. Continua să-mi povestească despre un fost coleg care își cumpărase apartament în Mamaia Nord. Apoi a luat mapa cu un gest nepăsător, a privit înăuntru și, brusc, a tăcut.
Pentru câteva secunde, fața lui a rămas nemișcată.
— La naiba… a murmurat, apoi a început să se bată pe buzunare.
Eu îl priveam fără să spun nimic.
Și-a verificat blugii, haina de pe scaunul de lângă el, apoi din nou buzunarele.
— Ce situație jenantă…
— Ce s-a întâmplat? am întrebat cu o voce liniștită.
Vlad a zâmbit forțat.
— Se pare că mi-am lăsat portofelul acasă.
N-am răspuns.
— Uite, sincer, nu mi s-a mai întâmplat niciodată, a adăugat grăbit. De obicei am totul la mine. Probabil când m-am schimbat l-am scos și l-am uitat pe comodă.
A râs nervos și a împins mapa cu nota spre mine.
— Poți să plătești tu acum? Îți transfer imediat ce ajung acasă.
M-am uitat la sumă. Aproape o mie o sută de lei.
Pentru o clipă, chiar am crezut că e o glumă.
— Tu îmi propui acum să plătesc cina ta?
— Hai, nu dramatiza, a dat el din mână. E doar o problemă tehnică.
— O problemă tehnică?
— Ana, suntem oameni maturi. Se mai întâmplă.
Am închis încet mapa.
— Ai telefonul la tine.
— Da, dar aplicația băncii nu se deschide, nu știu de ce. Am încercat deja.
Mi-a arătat repede ecranul. O fracțiune de secundă. Prea repede.
Și atunci toate piesele s-au așezat la locul lor. Comanda prea scumpă. Declarațiile prea sonore. Siguranța aceea prea bine repetată.
Nu părea să fie prima poveste de felul acesta pentru el.
Mi-am scos liniștită portofelul și am pus pe masă banii.
— Asta este pentru cafeaua mea.
Vlad a clipit.
— Cum adică?
Am așezat bancnotele lângă nota de plată și m-am ridicat.
— Exact cum ai auzit.
— Stai. Vorbești serios?
— Foarte serios.
Zâmbetul lui încrezător a dispărut pentru prima oară.
— Să știi că nu e deloc frumos ce faci.
L-am privit cu o uimire sinceră.
El și-a coborât vocea:
— Te comporți meschin.
— Nu, Vlad. Meschin este să faci un spectacol pentru o cină gratis.
La masa alăturată, cineva a întors capul. Vlad s-a încordat imediat.
— Ai înțeles totul greșit.
— Poate. Dar nu mă interesează să verific mai departe.
Mi-am luat geanta și am pornit spre ieșire. Din spate i-am auzit vocea iritată:
— O femeie normală n-ar face așa ceva!
M-am oprit o secundă, m-am întors și i-am spus calm:
— Nici un bărbat normal.
Apoi am ieșit în stradă.
Aerul serii era rece și neașteptat de curat. Am mers încet pe strada luminată și mi-am dat seama că nu simțeam jignire, ci ușurare. Ca și cum aș fi ieșit dintr-o cameră înfundată, în care de mult nu mai aveai ce respira.
Telefonul a vibrat aproape imediat.
Vlad.
Nu am răspuns.
După un minut, a venit un mesaj:
„M-ai făcut să par un idiot.”
Apoi altul:
„Chiar aveam de gând să-ți dau banii înapoi.”
Și al treilea:
„Puteai și tu să înțelegi situația.”
Am pus telefonul în poșetă fără să răspund și am mers mai departe, ascultând zgomotul orașului de seară.
Acasă m-a întâmpinat liniștea. Liniștea aceea groasă, obișnuită, a apartamentului în care, după divorț, fiecare sunet pare prea puternic. Mi-am scos pantofii, am pus geanta pe măsuța de la intrare și m-am sprijinit obosită de perete.
Telefonul a vibrat din nou.
„Măcar puteai să te porți omenește.”
Am zâmbit scurt și am pus telefonul pe silențios.
În mine nu era nici regret, nici dorința de a mă justifica. Doar oboseală și o dezamăgire ușoară — mai mult față de mine însămi. Nu față de Vlad. Cu el mă lămurisem încă din restaurant. Dar propria mea încredere, naivă și grăbită, mă zgâria neplăcut pe dinăuntru.
Am intrat în bucătărie, am pornit fierbătorul și m-am uitat pe geam. Orașul trăia, dincolo de sticlă, ca în fiecare seară: mașini rare, vitrine aprinse, oameni cu sacoșe, trecători întârziați. Cineva se întorcea, poate, după o seară frumoasă. Cineva se certa. Cineva se îndrăgostea. Iar eu stăteam în bucătărie și mă gândeam cât de ușor își pun unii oameni măști frumoase pe față.