Vlad nu arăta deloc ca un om fără bani. Telefon scump, ceas elegant, povești sigure despre vacanțe, restaurante, cunoștințe. Dar cu cât derulam mai mult seara în minte, cu atât vedeam mai clar golul de sub imaginea aceea. Nu era acolo decât dorința de a părea important.
Fierbătorul a făcut clic.
Mi-am turnat ceai și tocmai voiam să merg în cameră, când ecranul telefonului s-a aprins iar.
De data aceasta, mesajul era mai lung.
„De fapt, aș fi plătit totul singur dacă tu nu făceai scena aia. Doar că mi-a întârziat un transfer. În schimb, tu ți-ai arătat imediat adevărata față.”
Am citit textul de două ori.
Apoi m-am așezat încet la masă.
Asta era.
Nici scuze. Nici jenă. Nici măcar recunoștință pentru faptul că nu făcusem un scandal în mijlocul restaurantului. Doar încercarea de a mă transforma pe mine în vinovată.
Nu știu de ce, dar asta m-a enervat.
Nu exploziv. Rece. Definitiv.
Am deschis conversația noastră mai veche și, dintr-odată, am văzut ce îmi scăpase înainte. Aproape fiecare mesaj al lui avea, într-un fel sau altul, legătură cu banii, statutul sau impresia lăsată. „Îmi plac locurile bune.” „Femeia de lângă mine trebuie să se simtă confortabil.” „Nu suport zgârcenia.” „Un bărbat adevărat știe să trăiască frumos.”
Cam multe vorbe frumoase pentru cineva care nu putuse să-și plătească propria cină.
Eram pe punctul de a lăsa telefonul deoparte, când a venit un mesaj nou — de la Mihaela.
„Ei? Cum a fost? Ai supraviețuit?”
Fără să vreau, am zâmbit.
După cinci minute vorbeam deja pe video.
Mihaela stătea în bucătăria ei, într-un tricou larg de casă, cu un prosop înfășurat pe cap, abia ieșită din duș.
— Bun, după fața ta, fie s-a anulat nunta, fie ai îngropat pe cineva, a spus ea în loc de salut.
Am râs pentru prima dată în seara aceea.
Și apoi am început să-i povestesc.
La început calm. Apoi din ce în ce mai aprins. Pe la mijlocul poveștii, Mihaela râdea atât de tare, încât se ținea cu mâna de burtă.
— Stai puțin… a zis ea, ștergându-și lacrimile. Deci domnul ăsta elegant a comandat stridii, mușchi de vită, vin și s-a gândit că plătești tu?
— Exact.
— Ana, asta e deja clasic. Parazit de restaurant.
— Nu știu dacă e escroc. Mai degrabă e genul de om căruia îi place să trăiască pe nota altcuiva.
— Și cum s-a terminat?
— Am plătit cafeaua și am plecat.
Mihaela s-a îndreptat brusc în scaun.
— Serios? Bravo ție!
Am ridicat din umeri.
— În momentul acela, mi s-a părut singura variantă normală.
— Și a fost absolut corectă. Bărbații ca el nu caută relații. Caută un om comod de care să se folosească.
După discuția cu Mihaela, mi-a fost mai ușor. Ca și cum cineva din afară confirmase că nu exagerasem și nu inventasem o problemă acolo unde nu exista.
Înainte să mă culc, am deschis totuși din nou conversația cu Vlad.
Ultimul mesaj venise cu douăzeci de minute înainte.
„Măcar puteai să răspunzi. Oamenii maturi discută, nu fug.”
M-am uitat mult timp la ecran.
Apoi, pentru prima oară în seara aceea, am decis să scriu.
„Oamenii maturi își asumă și ce fac.”
Mesajul a fost citit imediat.
Aproape instantaneu a apărut: „scrie…”
„Doamne, cât de dificilă ești.”
Apoi a venit încă unul:
„Din cauza femeilor ca tine, bărbații nu mai au chef să se străduiască.”
Și ultimul:
„Nu mă mir că ești divorțată.”
În mine s-a făcut brusc frig.
Abia atunci masca a căzut complet.
Nu mai era niciun specialist IT politicos, cu maniere frumoase și zâmbet atent. Rămăsese doar un bărbat ofensat, obișnuit să arunce responsabilitatea pe umerii altora.
Câteva secunde am privit ecranul.
Apoi am apăsat liniștită pe „blochează”.
Și am expirat atât de liber, încât mi s-a părut că scosesem din apartament o piesă grea de mobilă de care nu mai aveam nevoie.
Zilele următoare au trecut repede.
Serviciu, manuscrise, corecturi fără sfârșit, întâlniri. Povestea de la restaurant se transforma treptat într-un episod ciudat, aproape comic, care nu mă mai durea, ci doar mă uimea.
Vineri seara, eu și Mihaela stăteam într-un mic bistro de lângă birou. Fără ifose, fără stridii și fără vinuri scumpe. Mâncam plăcinte calde cu brânză și vorbeam.
— Auzi, a spus Mihaela, amestecând în ceai, mi-am amintit ceva.
— Ce anume?
— Ții minte că mi-ai arătat poza lui?
— Da.
— Am impresia că l-am mai văzut pe Vlad ăsta undeva.
M-am încruntat.
— Unde?
— Stai să caut…
A deschis telefonul și a început să deruleze rapid prin rețelele sociale.
După un minut, Mihaela a întors triumfătoare ecranul spre mine.
— Uite-l!
M-am uitat.
În fotografie era, într-adevăr, Vlad. Doar că lângă el stătea o altă femeie — blondă, într-o rochie elegantă de seară.
„Când un bărbat știe să surprindă.”
Data postării — cu două săptămâni în urmă.
Am coborât privirea spre comentarii.
„Ce restaurant superb!”
„Vai, ce noroc ai!”
„Așa arată un bărbat adevărat.”
Iar printre ele, răspunsul femeii din fotografie:
„Mulțumesc pentru seara minunată.”
Mihaela și-a ridicat încet sprâncenele.
— Se pare că nu e o întâmplare izolată.
Am început să râd pe neașteptate.
Fără răutate. Mai degrabă dintr-o uimire sinceră.
— Îți dai seama dacă omul chiar scoate femei la restaurante ca să mănânce gratis?
— Unii se străduiesc pentru mult mai puțin, a pufnit Mihaela.
M-am uitat din nou la fotografie.
Acum totul părea aproape caraghios. Telefonul scump, replicile învățate, siguranța aceea demonstrativă. Omul părea să joace de o viață un rol care nu i se potrivea.
Și poate îl jucase atât de mult, încât ajunsese să creadă și el în el.
— Știi, am spus încet, lăsând telefonul pe masă, înainte, după o poveste ca asta, m-aș fi chinuit multă vreme. M-aș fi întrebat unde am greșit eu.
— Și acum?
Am tăcut o clipă.
Dincolo de geam, cădea încet o ninsoare udă. În bistro mirosea a aluat cald, brânză și ceai fierbinte. La masa de alături, cineva râdea.
Și deodată am înțeles foarte clar un lucru simplu.
În seara aceea, pentru prima dată după mult timp, mă alesesem pe mine.
Nu încercasem să plac cu orice preț. Nu suportasem o situație neplăcută doar ca să primesc aprobarea cuiva. Nu începusem să găsesc scuze pentru un bărbat doar pentru că mi-era frică să nu rămân iar singură.
Pur și simplu mă ridicasem și plecasem.
Și poate că fusese cea mai corectă decizie din tot ultimul an.
Mihaela m-a privit atent și a zâmbit.
— Parcă ai altă privire.
— Adică?
— Mai liniștită.
Mi-am coborât ochii spre ceașcă și am zâmbit încet.
Probabil avea dreptate.
Uneori, o întâlnire ratată îți poate da înapoi mai mult decât una reușită.
De exemplu, respectul față de tine însăți.