La mare am petrecut o noapte cu un bărbat pe care îl întâlnisem întâmplător. Iar când m-am întors la serviciu, am ÎNMĂRMURIT văzându-l acolo…
Andreea se măritase târziu, la o vârstă la care nu mai credea în promisiuni ușoare și nici în povești spuse în grabă. Până atunci, aproape toate prietenele ei aveau deja familii, iar unele apucaseră chiar să treacă prin primele divorțuri. În timp ce femeile din jurul ei pregăteau ghiozdane, ședințe cu părinții și pachețele pentru școală, Andreea încă încerca să înțeleagă ce își dorea cu adevărat de la viață. Iar neliniștea aceea mută îi rodea sufletul mai des decât ar fi vrut să recunoască.
Nu se putea spune că bărbații n-o observaseră. Dimpotrivă. Silueta ei delicată, feminitatea caldă și frumusețea liniștită atrăgeau priviri oriunde mergea. Numai că exista mereu același gol: cei care o curtau nu reușeau să-i miște inima, iar cei care ar fi putut să-i placă treceau pe lângă ea de parcă nu o vedeau.
Andreea visa la o iubire adevărată, una care să izbucnească o singură dată și să rămână acolo pentru totdeauna. Mama ei, văzându-i tristețea, îi spunea adesea: „Nu te grăbi, fata mea. Fericirea ta o să te găsească. Important este să nu-ți legi viața de omul nepotrivit”.
Dar, oricât încerca să se agațe de aceste cuvinte, frica se strecura tot mai adânc în ea. Se temea că bărbatul ei nu avea să apară niciodată. Sau, și mai dureros, că exista deja undeva, dar aparținea altei femei. Fiecare an care trecea îi apăsa inima cu aceeași senzație crudă: timpul se scurgea și nu se mai întorcea.
Totuși, într-o zi a întâlnit un bărbat pe care l-a confundat cu destinul ei și s-a căsătorit cu el. Numai că basmul s-a destrămat aproape imediat după nuntă. După nașterea copilului, necazurile au început să se adune unul peste altul. Obosită de reproșuri, de lipsa banilor și de nepăsarea soțului, Andreea a cerut divorțul și s-a întors cu băiețelul în casa părinților.
Tot ce trăise o lăsase istovită, iritată, golită pe dinăuntru. Mama ei o privea cum se stingea pe zi ce trece și, într-o dimineață, i-a spus hotărât: „Trebuie să respiri puțin. Du-te la mare, schimbă aerul, iar eu stau cu cel mic”. „Te odihnești, prinzi puțin soare, îți amintești că ești femeie, nu doar mamă și om rănit”, a continuat ea s-o convingă.
Până la urmă, Andreea a cedat. Și-a luat concediu și a plecat pe litoral, tocmai în zilele acelea de toamnă blândă, când căldura nu mai arde, ci mângâie. Dar gândurile ei rămâneau mereu acasă, lângă fiul ei. Își suna părinții de câteva ori pe zi, numai ca să audă glasul copilului și să se asigure că totul era bine.
Într-o seară, întorcându-se de la plajă, a cumpărat un pepene mare și copt. Își imagina deja cum avea să-l taie în cameră, cum zeama dulce și rece avea să-i răcorească seara după o zi fierbinte. Îl ducea cu grijă, strângându-l la piept cu amândouă mâinile. Deodată, de după colț, a apărut un grup gălăgios de tineri.
Andreea s-a ferit instinctiv, încercând să nu se ciocnească de ei. Dar chiar atunci cineva a împins-o din greșeală din spate. Brațele i s-au înmuiat, pepenele i-a alunecat și s-a izbit de trotuar cu un pocnet surd, împrăștiindu-se în bucăți roșii, zemoase.
— Dați-mi voie să repar ce s-a întâmplat, a spus lângă ea o voce masculină joasă, plăcută.
Andreea s-a ridicat, scuturându-și praful de pe haine. Din acea ciocnire banală, din acel pepene spart pe asfalt, a început aventura ei scurtă, aprinsă și neașteptată de la mare…
Concediul a trecut ca o singură clipă luminată de soare. Dar când s-a întors la serviciu, Andreea a ÎNMĂRMURIT.
Pentru că în biroul șefei de departament, chiar în spatele mesei la care stătea de obicei severa și mereu iritata Doina Popescu, se afla EL.
Bărbatul de la mare. Necunoscutul cu voce joasă, care o ajutase după ce pepenele se făcuse bucăți. Omul cu care își petrecuse ultimele cinci zile de concediu, uitând de durere, de divorț, de oboseală și de teama de a mai avea vreodată încredere în cineva. Zâmbetul lui, atingerea lui, șoaptele lui în camera întunecată cu vedere spre mare — toate s-au prăbușit peste ea într-o singură secundă.
Numai că acum era altfel. Nu mai era turistul liber, în cămașă subțire, mirosind a soare și sare, ci un bărbat stăpân pe sine, sigur, îmbrăcat într-un costum scump și impecabil. Îi dicta ceva secretarei când Andreea a încremenit în prag și și-a scăpat geanta din mână.
El a ridicat capul.
Privirile lor s-au întâlnit.
Tăcerea a ținut doar câteva secunde, dar Andreei i s-a părut că trecuse o viață întreagă. Se aștepta la orice: un zâmbet stânjenit, o răceală politicoasă, o urmă de ironie sau măcar o clipă de derută. Dar Mihai — abia atunci i-a aflat numele, scris pe plăcuța de pe birou: „Director regional de dezvoltare” — s-a ridicat încet și, fără să țină seama de privirile uimite ale angajaților, a venit direct spre ea.
— Andreea, a spus el atât de calm, de parcă se despărțiseră abia ieri. Te așteptam.
— Dumneavoastră… știați? a șoptit ea, simțind că podeaua îi fuge de sub picioare. Știați unde lucrez?
El s-a apropiat și a vorbit mai încet, astfel încât numai ea să audă:
— Nu. Dar azi-dimineață ți-am văzut fotografia în dosarul cu fișele angajaților și am înțeles că asta nu poate fi o simplă întâmplare.
Andreea s-a uitat rătăcită la colegii care deja schimbau priviri între ei, la ușa biroului care se închidea încet, la secretara care se prefăcea cu încăpățânare că nu se întâmplă nimic.
— Am un fiu, a murmurat ea. Și eu… eu nu sunt genul de femeie care se aruncă a doua oară într-o poveste fără să se gândească la urmări.
Mihai i-a luat mâna cu grijă, ca și cum se temea să nu facă un gest prea brusc.
— Iar eu nu sunt genul de bărbat care caută aventuri întâmplătoare. Cele cinci zile au fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat după divorț. Și dacă îmi permiți, nu te voi grăbi. O să aștept. Îl voi cunoaște pe băiatul tău. Îți voi dovedi că pot fi lângă tine nu doar la mare, ci și în viața de fiecare zi.
Ea și-a ridicat ochii spre el. În privirea lui nu era joc, nici mândrie, nici dorința de a impresiona. Era doar căldură, siguranță și o sinceritate atât de curată, încât Andreeei i s-au umezit ochii.
— E incredibil, a spus ea încet. Nici măcar nu știam cine sunteți cu adevărat.
— Acum știi. El a zâmbit cu același zâmbet care, la mare, îi tăiase genunchii. Și eu am obiceiul să-mi repar greșelile până la capăt.
După șase luni s-au căsătorit. Mama Andreei, privind-o pe fiica ei strălucind, doar zâmbea și clătina din cap: „Ți-am spus eu: destinul te găsește oriunde te-ai ascunde. Chiar și lângă un pepene spart”.
Iar fosta șefă, Doina Popescu, nu a reușit niciodată să explice de ce fotografia Andreei, cu o zi înainte ca ea să revină din concediu, ajunsese în dosarul „angajați noi” de pe biroul noului director.
Dar aceea era deja o cu totul altă poveste.
Sfârșit.