El s-a apropiat și a vorbit mai încet, astfel încât numai ea să audă:
— Nu. Dar azi-dimineață ți-am văzut fotografia în dosarul cu fișele angajaților și am înțeles că asta nu poate fi o simplă întâmplare.
Andreea s-a uitat rătăcită la colegii care deja schimbau priviri între ei, la ușa biroului care se închidea încet, la secretara care se prefăcea cu încăpățânare că nu se întâmplă nimic.
— Am un fiu, a murmurat ea. Și eu… eu nu sunt genul de femeie care se aruncă a doua oară într-o poveste fără să se gândească la urmări.
Mihai i-a luat mâna cu grijă, ca și cum se temea să nu facă un gest prea brusc.
— Iar eu nu sunt genul de bărbat care caută aventuri întâmplătoare. Cele cinci zile au fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat după divorț. Și dacă îmi permiți, nu te voi grăbi. O să aștept. Îl voi cunoaște pe băiatul tău. Îți voi dovedi că pot fi lângă tine nu doar la mare, ci și în viața de fiecare zi.
Ea și-a ridicat ochii spre el. În privirea lui nu era joc, nici mândrie, nici dorința de a impresiona. Era doar căldură, siguranță și o sinceritate atât de curată, încât Andreeei i s-au umezit ochii.
— E incredibil, a spus ea încet. Nici măcar nu știam cine sunteți cu adevărat.
— Acum știi. El a zâmbit cu același zâmbet care, la mare, îi tăiase genunchii. Și eu am obiceiul să-mi repar greșelile până la capăt.
După șase luni s-au căsătorit. Mama Andreei, privind-o pe fiica ei strălucind, doar zâmbea și clătina din cap: „Ți-am spus eu: destinul te găsește oriunde te-ai ascunde. Chiar și lângă un pepene spart”.
Iar fosta șefă, Doina Popescu, nu a reușit niciodată să explice de ce fotografia Andreei, cu o zi înainte ca ea să revină din concediu, ajunsese în dosarul „angajați noi” de pe biroul noului director.
Dar aceea era deja o cu totul altă poveste.
Sfârșit.