Radu băuse și el mai mult decât ar fi trebuit.
Căsnicia lui cu Alina se afla de multă vreme într-o criză tăcută și dureroasă. Certurile mărunte, reproșurile repetate, oboseala și răceala dintre ei împinseseră aproape toată iubirea afară din relație. Ajunseseră să trăiască unul lângă altul ca doi străini legați de o rată, de obișnuință și de amintirea unei apropieri care nu mai exista.
La un moment dat, pe verandă rămăseseră numai el și Carmen.
O lună subțire arunca o lumină palidă peste masa pe care se mai aflau farfurii, pahare și resturile cinei.
Carmen învârtea încet vinul în pahar.
— Știi, Radu, uneori am impresia că nu am trăit niciodată pentru mine, mărturisi ea cu glas scăzut. Am fost mereu soție, mamă, femeia care trebuia să facă lucrul corect. Toată viața am avut grijă de alții. Dar eu încă trăiesc. Încă pot să simt.
Era pentru prima dată când îi vorbea deschis despre singurătatea ei. Îi spuse că Mircea nu mai era de ani întregi un soț adevărat, ci doar un om cu care împărțea aceeași casă și câteva vorbe rostite din obligație.
Radu o ascultase și simțise o apropiere periculoasă, aproape amețitoare. În noaptea aceea nu o mai văzuse doar ca pe mama soției sale. În fața lui era o femeie obosită, dezamăgită și pierdută, la fel de lipsită de speranță cum se simțea și el.
Mai târziu nu și-a putut aminti care dintre ei făcuse primul pas.
Îi rămăseseră în memorie doar parfumul ei, în care mireasma delicată a lăcrămioarelor se amesteca cu o urmă amară de plante, căldura pielii și șoapta abia auzită:
— Asta nu va schimba nimic… O singură dată. Lasă-mă să simt că am din nou douăzeci de ani…
Dimineața, când se trezise în camera de oaspeți, rușinea îl lovise cu o forță cumplită. Se simțise ca cel mai josnic trădător.
Carmen pregătea deja micul dejun. Făcea clătite și se purta de parcă în noaptea precedentă nu s-ar fi întâmplat nimic în afară de o conversație sinceră.
Hotărâseră să tacă.
Să uite.
Să șteargă acea noapte pentru totdeauna din viețile lor.
Și aproape reușiseră.
Până în ziua aceea.
Până la semnul de pe gâtul nou-născutului.
Radu își șterse fruntea udă cu palma. Asistentele care treceau pe coridor îl priveau cu îngrijorare, însă el abia le observa.
Gândurile îi alergau fără ordine.
„Un băiat și o fată… Sunt gemeni… Atunci și fetița este a mea?”
Semnul pe care îl văzuse la băiețel era identic cu acela purtat de el toată viața. Gemenii puteau fi neidentici, dar fuseseră concepuți în aceeași perioadă.
În sufletul lui aproape că nu mai exista îndoială.
Devenise tatăl biologic al propriului cumnat și al propriei cumnate.
Grozăvia și absurditatea acelui gând erau atât de mari, încât pentru o clipă simți că îl va pufni râsul. În locul râsului, din piept îi ieși însă un suspin sugrumat, dureros.
Ușa salonului se deschise încet.
Carmen apăru pe coridor.
Purta un halat moale de spital. Cu o mână se sprijinea de perete, iar cu cealaltă își ținea abdomenul cu grijă. Chipul ei era cenușiu de oboseală, însă în ochi îi ardea o lumină stranie, aproape febrilă. Privirea îi era limpede, ascuțită și înfricoșător de hotărâtă.
— Radu, trebuie să discutăm. Vino acolo, spuse ea, arătând spre mica încăpere pentru vizitatori aflată la capătul coridorului.
Intrară într-o cameră îngustă, mobilată cu două fotolii uzate, un televizor vechi și un frigider care bâzâia monoton într-un colț.
Timp de câteva clipe, niciunul nu scoase un cuvânt.
— Așadar… ai înțeles, nu-i așa? întrebă Carmen în cele din urmă, fără să-și desprindă ochii de la el.
— Are pe gât același semn din naștere ca mine. Este identic până la ultimul detaliu. Știți foarte bine ce înseamnă asta.
— Vorbește mai încet, îl opri ea tăios, ridicând o mână. Acum ascultă-mă până la capăt.
Inspiră adânc.
— Mircea nu poate avea copii. Nu a putut niciodată. Când era tânăr, a făcut oreion și a rămas cu niște complicații grave. Am aflat adevărul înainte de nuntă. Medicii au confirmat totul.
Radu rămase nemișcat.
Pentru a doua oară în aceeași zi, simți că pământul îi fuge de sub picioare.
— Dar Alina…? întrebă el cu greu.
— Alina este fiica mea.
Radu o privi câteva secunde interminabile. Avea nevoie de un răspuns care fie să-i salveze ultima urmă de luciditate, fie să o distrugă definitiv.
— Vreți să spuneți că Alina este fiica dumneavoastră cu un alt bărbat? întrebă el, iar vocea i se frânse. Mircea știe?
Carmen se lăsă încet în fotoliul tocit. Din cauza durerii provocate de cusăturile proaspete, scoase un geamăt scurt.
— Bineînțeles că știe. Și a acceptat. Mă iubea. Nu putea să-mi ofere un copil și nu voia să mă vadă suferind toată viața din cauza asta.
Închise ochii pentru o clipă, apoi continuă:
— Am găsit un donator anonim. Pe atunci lucrurile nu erau numite și organizate așa cum sunt astăzi, dar rostul era același. Biologic, Alina nu este fiica lui Mircea. El însă a crescut-o ca pe propriul copil. Iar ea nu va afla niciodată adevărul.
Ridică încet privirea spre Radu.
— La fel cum nici acești doi copii nu vor afla vreodată adevărul despre tine.