— Și vă așteptați să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic? izbucni Radu într-un râs amar. Să continui să trăiesc alături de Alina, știind că m-am culcat cu mama ei? Să mă port normal, deși sunt tatăl copiilor soacrei mele? Este o nebunie. Nu poate fi real. Probabil că mi-am pierdut mințile.
— Revino-ți, îi porunci Carmen.
Vocea ei devenise dură și rece, asemenea unei lame.
— Ascultă o femeie care s-a gândit la toate acestea cu mult înaintea ta.
Tăcu o clipă, apoi rosti fiecare cuvânt rar și apăsat:
— Nimeni nu va afla nimic. Alina nu va ști nici despre noaptea aceea, nici despre felul în care a fost concepută. Mircea va continua să creadă până la sfârșitul vieții că lucrurile sunt așa cum trebuie să fie. Copiii vor crește convinși că eu și Mircea suntem părinții lor. Iar tu vei rămâne pentru ei ginerele familiei și soțul surorii lor mai mari.
— Sunteți un monstru, șopti Radu, făcând un pas spre ușă.
— Nu, răspunse ea calm. Sunt mamă.
Se ridică puțin în fotoliu, deși durerea îi schimonosi pentru o secundă chipul.
— Sunt o mamă care, în sfârșit, a primit ceea ce și-a dorit toată viața. Doi copii. Nu îți voi permite nici ție, nici Alinei și nici altcuiva să-mi distrugă familia.
Îl privi nemișcată.
— Ai înțeles, Radu?
El se uită la femeia palidă și istovită din fața lui. Era aproape lipsită de puteri, dar ochii îi ardeau de o dragoste bolnăvicioasă, mistuitoare, pentru cei doi nou-născuți care dormeau în salonul alăturat.
Atunci înțelese ceva îngrozitor.
Carmen nu avea să renunțe niciodată.
— Dar analizele? Un test ADN? întrebă el, agățându-se de ultima fărâmă de speranță.
Ea clătină aproape imperceptibil din cap.
— Printre medici sunt oameni în care am încredere de multă vreme. Actele au fost deja completate. Mircea figurează peste tot ca tată.
Făcu o pauză.
— Totul este stabilit.
Apoi îl privi drept în ochi.
— Singurul pericol care a mai rămas ești tu.
Mai lăsă să treacă o secundă.
— Tu și conștiința ta.
— Dar ești un bărbat puternic, Radu. Vei suporta.
— Vei supraviețui și acestui lucru.
Radu alunecă încet pe lângă perete și rămase ghemuit pe podea. Își acoperi fața cu palmele, ca și cum s-ar fi putut ascunde astfel de realitate.
În minte îi reveni dimineața de după acea noapte.
Alina se întorsese de la seminar, îl sărutase ușor pe obraz și îi spusese zâmbind:
— Sunt atât de fericită că tu și mama ați reușit, în sfârșit, să vorbiți deschis. A fost atât de frumos să vă văd împreună pe verandă.
Își aminti și felul în care Carmen îi turnase cafeaua. Pe chipul ei nu se citea nici stânjeneală, nici remușcare. Se purtase ca și cum între ei nu se întâmplase absolut nimic.
Două luni mai târziu, le anunțase tuturor că era însărcinată.
Le spusese că se produsese un adevărat miracol datorită tratamentului hormonal și medicilor foarte buni.
Nimeni nu pusese la îndoială explicația ei.
— Ce se întâmplă dacă o părăsesc pe Alina? întrebă Radu atât de încet, încât abia se auzi.
Carmen îl cercetă câteva clipe în tăcere.
— Atunci îi voi spune că ai înșelat-o cu mama ei.
Vorbea calm, aproape fără emoție.
— În ochii ei vei rămâne pentru totdeauna un trădător. Mai rău, un bărbat care a profitat de o femeie mai în vârstă. Nimeni nu te va crede când vei spune că amândoi am vrut ce s-a întâmplat.
Își înclină ușor capul.
— Înțelegi? Nimeni.
Radu ridică încet privirea.
Ochii îi erau plini de lacrimi, furie, durere și o neputință totală.
— Mi-ați distrus viața.
Carmen clătină liniștit din cap.
— Nu, Radu.
Îl privi fără să clipească.
— Ți-am dăruit doi copii.
Apoi adăugă, cu o voce mai joasă:
— Numai că nu vei avea niciodată dreptul să-i numești ai tăi.
Se ridică din fotoliu cu greu.
— Acum pleacă. Alina este deja pe drum. În zece minute va ajunge aici.
Ajunsă la ușă, se opri.
— Du-te și așteapt-o în fața maternității.
Privirea îi alunecă spre buchetul rămas în mâna lui.
— Și, pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să zâmbești.
Radu ieși din încăperea pentru vizitatori fără să-și mai simtă picioarele. Coridorul era aproape pustiu. În aer pluteau mirosurile de clor și dezinfectant, amestecate cu ceva mult mai greu decât orice substanță: deznădejdea.
Când ajunse în dreptul salonului, se opri.
Prin geamul ușii văzu o asistentă care aranja cu grijă păturicile din pătuțuri.
Acolo era și băiețelul.
Copilul cu semnul din naștere de sub urechea stângă.
Fiul lui.
Sângele lui.
Radu își lipi vârfurile degetelor de sticla rece.
— Iartă-mă… șopti atât de încet, încât nimeni nu l-ar fi putut auzi.
În aceeași clipă, de afară se auzi claxonul unei mașini.
Alina sosise.
Radu își șterse repede ochii, își îndreptă gulerul cămășii și luă al doilea buchet, trandafirii roșii cumpărați pentru soția lui.
Porni spre intrare.
Se îndrepta către femeia care nu avea să afle niciodată că soțul ei devenise tatăl biologic al fratelui și al surorii ei mai mici.
Viața continua.
Crudă.
Lipsită de sens.
Țesută din minciuni.
Și totuși, rămânea viață.
Iar Radu trebuia să găsească o cale de a merge înainte, purtând o taină care avea să-l urmărească până la sfârșitul zilelor sale, un adevăr pe care nu-l putea rosti și imaginea unui semn din naștere ce avea să-i revină în vis, noapte după noapte.