Aerul apăsător de pe secția de maternitate, saturat de mirosul înțepător al dezinfectantului și de acea curățenie rece, aproape nelumească, i se părea lui Radu de-a dreptul sufocant. Rămase câteva clipe nemișcat în fața ușilor grele, cu senzația stranie că nu avea ce căuta acolo.
Ținea în brațe un buchet mare de crizanteme albe, flori sobre și elegante pe care soacra lui, Carmen, le iubise dintotdeauna. Ziua aceea răsturnase întreaga familie. Unii dintre apropiați îi admirau curajul, în timp ce alții spuneau că femeia făcuse un gest nechibzuit, aproape nebunesc.
La cincizeci și cinci de ani, Carmen luase o hotărâre pe care cei mai mulți oameni ar fi considerat-o imposibilă: adusese pe lume doi copii, un băiat și o fată.
— Fericire dublă dintr-o singură încercare, glumiseră medicii.
Pentru lumea medicală, cazul ei era neobișnuit, o dovadă a progreselor tratamentelor moderne și a rezistenței uimitoare a organismului uman. Pentru vecinii din zona în care familia avea casa de la țară, nașterea devenise însă subiectul perfect de bârfă.
— La vârsta ei să se apuce iar de schimbat scutece? Și-a pierdut mințile, șușoteau oamenii pe la porți.
Radu nu se amestecase în asemenea discuții. Pe el îl interesa doar bucuria sinceră a Alinei, soția sa. Fiind singură la părinți, Alina visase toată copilăria să aibă un frate sau o soră. Dorința i se împlinea într-un mod neașteptat, abia acum, când trecuse bine de treizeci de ani, prin propria ei mamă.
— Domnule, de ce stați în prag? Intrați, dar nu rămâneți mult! îl trezi din gânduri vocea hotărâtă a unei asistente. Lăuza este foarte slăbită. Aveți cel mult zece minute. Și puneți halatul de protecție. Aici nu suntem în atelier.
Radu îmbrăcă fără să răspundă halatul subțire, care foșnea neplăcut la fiecare mișcare, apoi păși în salon.
Carmen stătea întinsă într-un pat înalt de spital. Nașterea grea îi lăsase urme adânci pe chip. Era palidă, avea umbre vineții sub ochi, iar oboseala îi apăsa fiecare trăsătură. Totuși, de câte ori privea spre cele două pătuțuri transparente așezate lângă fereastră, ochii i se aprindeau.
În privirea ei se amestecau triumful, mândria și o iubire maternă fără margini. Radu nu o mai văzuse niciodată atât de fericită.
— Vino mai aproape, Radu, îi spuse ea încet, făcându-i semn cu capul. Uită-te la ei. Privește numai ce minune mi-a fost dată.
El se apropie și lăsă florile pe noptieră. Carmen nici măcar nu observă buchetul.
Mai întâi se aplecă deasupra pătuțului în care dormea fetița. Avea chipul mic încă ușor încrețit și își ținea pumnișorii strânși, de parcă ar fi fost deja pregătită să-și apere locul în lume.
„Puterea unei mame chiar nu cunoaște limite”, își spuse el.
Apoi se întoarse către celălalt pătuț.
Băiețelul părea puțin mai mare decât sora lui. Dormea liniștit și își mișca din când în când buzele, ca și cum ar fi visat.
Radu se aplecă mai mult, încercând să-i vadă mai bine fața.
În clipa următoare, totul se opri în el.
Sub urechea stângă a copilului, chiar pe gât, se vedea limpede un semn din naștere. Avea o formă neregulată și era cam cât o monedă mică.
Un val de gheață îi străbătu corpul. Inima începu să-i bată atât de puternic, încât zgomotul îi răsuna în tâmple. Gândurile i se goliră dintr-odată.
Același semn.
Aceeași formă.
Exact în același loc.
Radu îl avea și el încă de când venise pe lume.
Fără să-și dea seama, își duse mâna la gât. Sub degete simți pulsația violentă a venei, în timp ce ochii îi rămâneau fixați asupra băiețelului adormit.
Salonul începu să se tulbure în jurul lui. Pereții păreau că se rotesc lent, iar aerul deveni dens și fierbinte, ca o ceață care i se lipise de plămâni. Se agăță cu ambele mâini de spătarul unui scaun ca să nu cadă. Își încleștase degetele atât de tare, încât articulațiile i se albiseră.
— Radu? Ce ai? Ești alb ca varul! întrebă Carmen, alarmată.
Vocea ei părea să vină de foarte departe, de dincolo de un perete gros.
— Nimic… Doar că… este foarte cald aici, reuși el să îngâne, retrăgându-se încet spre ușă.
Ieși aproape alergând pe coridor, fără să mai răspundă chemărilor îngrijorate din spatele lui. Se sprijini de peretele rece, acoperit cu faianță, și trase cu lăcomie aer în piept.
Atunci, în mintea lui începură să revină imaginile nopții pe care încercase cu disperare să o uite timp de nouă luni.
Se întâmplase în mijlocul verii, la aniversarea Alinei, organizată la casa părinților ei de la țară.
La început, totul fusese firesc. Pe grătar sfârâiau mici și bucăți de carne, vinul de casă curgea în pahare, iar în curte se auzeau urări, râsete și conversații care păreau să nu se mai termine.
Carmen fusese neobișnuit de veselă în acea seară. Purta o rochie subțire de vară și își lăsase părul desfăcut. Părea cu mult mai tânără decât era, relaxată, caldă și plină de energie.
Mircea, soțul ei și tatăl Alinei, băuse prea multă țuică și adormise în hamac înainte ca primele stele să se vadă pe cer.
Alina fusese nevoită să se întoarcă în oraș, deoarece în dimineața următoare trebuia să participe la un seminar important. Le promisese tuturor că va reveni dis-de-dimineață.