— La ce te-ai așteptat când ai fugit după o femeie mai tânără? Că soția o să stea cuminte și o să te aștepte?
Asta parcă șoptea printre pereți doamna Viorica, vecina de peste palier. Vorbele ei pluteau prin întunericul scării, sub becul chior, ca bâzâitul țânțarilor într-o seară caldă de iunie.
…În fața ușii vechiului său apartament de la marginea Bucureștiului, Radu stătea nemișcat și nu îndrăznea să atingă butonul tocit al soneriei. De un an trăia într-o lume străină, o lume care la început i se păruse mai luminoasă, mai vie, mai promițătoare. Dar mirosul tapetului vechi de bloc, lumina stinsă de pe casa scării și liniștea în care se coagulase viața lui de altădată îl urmăreau noaptea, fără milă. Blocul parcă se rotea ca un disc vechi, cântând același refren obosit.
În cele din urmă și-a făcut curaj, a apăsat pe cercul rece de metal, iar undeva, dincolo de ușă, trilul soneriei s-a împrăștiat prin camerele goale, ca o voce smulsă din pivnița memoriei. Inima i-a izbit coastele ca o fiară prinsă în cușcă, de parcă în clipa următoare urma să se arate ceva de neocolit: zăpada topită în palme, geamul ud de lângă pat, un caiet uitat în întuneric…
Cu un an înainte, plecarea lui semănase cu un furt făcut asupra propriei vieți. Voise să lase doar un bilet palid, cu fraza aceea rușinos de banală: Iartă-mă, iubesc pe altcineva, plec. Dar Elena se întorsese mai devreme în ziua aceea, intrase grăbită în bucătărie și îl prinsese adunându-și lucrurile. Cuvintele lui Radu se poticneau unul de altul, ca niște trepte ude după ploaie. În tăcerea ei era o durere închisă până la ultimul nasture.
El s-a smucit, a țâșnit spre ușă, lăsând aproape totul în urmă. Doar geanta veche s-a închis cu un pocnet atât de ascuțit, încât trăgătorul fermoarului i-a rămas în palmă, ca o prevestire mică și absurdă a golului care avea să vină. Pe masă lăsase câțiva lei pentru Elena și fete, cât să le ajungă la început…
El și Elena se cunoscuseră parcă într-o altă viață. Se iubiseră? Probabil că da, altfel nu ar fi pornit împreună pe același drum. Căsnicia lor începuse într-o garsonieră cenușie dintr-un cartier muncitoresc, moștenită de Radu de la străbunica lui. Apoi s-a născut prima fiică. Radu lucra la bancă, iar Elena stătea cu fetița și își termina, cum putea, facultatea.
Mai târziu, ea și-a luat diploma de psihopedagog și s-a angajat chiar la grădinița unde reușiseră să o înscrie și pe cea mică. Cu timpul, în familie a mai apărut o fetiță.
Vecinii îi priveau ca pe o familie așezată, aproape de invidiat, și poate că, din afară, chiar așa păreau. Elena gătea cu răbdarea unei femei din poveștile vechi, ținea casa curată și știa să le învețe pe fete lucrurile simple ale vieții. Îi rămânea grijă și pentru soț. Numai că pe Radu îl rodea, dinăuntru, un gol fără nume: ca și cum fiecare zi era prea lungă sub același cer.
Cu doi ani înainte de întoarcerea aceea ciudată, în viața lui apăruse Bianca, deși toată lumea îi spunea Bia, iar ea însăși insista să fie strigată așa. Venise la contabilitatea băncii unde lucra Radu și, aproape imediat, devenise centrul privirilor masculine. Complimentele se învârteau în jurul ei ca aburul dulce deasupra ceștilor de cafea.
La început, Radu aproape că nu o băgase în seamă. Dar într-o excursie de firmă la munte, când autocarul îi ducea pe toți pe un drum de toamnă, printre sate și păduri stinse, s-au nimerit unul lângă altul. O vorbă a chemat-o pe alta, iar realitatea s-a răsucit brusc într-un vârtej nou.
Bia nu a vrut să rămână amantă. După numai câteva luni i-a pus ultimatumul: ori mă alegi pe mine, ori rămâi cu ea. Radu nu era pregătit nici pentru divorț, nici pentru fericirea aceea nouă, electrică, plină de promisiuni nerostite. Și totuși a cedat atacurilor ei tinerești, aproape copilărești, și s-a mutat la ea.
Procesul a fost rece, sărac în cuvinte. Elena nu s-a prezentat la termen. Judecătoarea a citit sec: nu există pretenții, copiii rămân cu mama. Radu a virat banii pe card, iar apartamentul l-a lăsat fostei soții și fetelor. Nu îndrăznea să le vadă, nu pentru că nu le-ar fi iubit, ci pentru că nu găsea cuvintele potrivite ca să-și ascundă rușinea încurcată. Așa că plătea pensia alimentară la timp, exact ca un metronom, și atât.
Primele șase luni cu Bia au avut luciul unei vitrine noi: seri prin cafenelele din Centrul Vechi, drumuri la casa părinților ei de la țară, discuții nesfârșite despre nunta care urma. I se părea că fericirea i se așezase pe umeri ca o piele nouă.
Într-o zi, pe când arunca gunoiul din baie, a găsit în coș un test de sarcină. Două liniuțe. În mintea lui s-a făcut alb, ca pe o coală neatinsă. Era însărcinată? S-a gândit la un început, la un copil, la ceva care ar fi putut continua. Dar, oricât încerca, nu și-o putea imagina pe Bia ca mamă.
— Mi-ai pregătit o surpriză? a încercat el să glumească în seara aceea.
— Ce surpriză? Vrei spectacol, Radu? a întrebat ea, iar degetele ei lungi i-au alunecat pe piept, lăsând pe piele urme fără sens.
— Nu despre asta vorbesc. Știu de copil, Bia…