— Nu înseamnă nimic. Totul e deja hotărât, a răspuns ea rece.
— Cum adică hotărât?
— Hai, nu te purta ca un puști! Ce sarcină acum? Peste o lună avem nunta, vacanța la Sinaia e plătită, iar eu nu am de gând să-mi petrec luna de miere cu grețuri. Pe scurt, copilul nu mai există.
În capul lui s-a născut un vuiet gol, ca și cum cineva ar fi smuls dintr-o dată pervazul din peretele amintirilor. Bia devenea, zi după zi, tot mai rece, parcă trecută printr-un viscol de noiembrie venit pe neașteptate. Dintr-odată, Radu a înțeles: nunta lor, grătarele din weekend, atingerile ei ușoare, toate erau un vis din vată. Greșeala l-a cuprins ca o ceață de dimineață.
Cu o lună înainte de nuntă, nemaiputând să suporte, și-a îndesat lucrurile în aceeași geantă veche și, sub vorbele ascuțite ale Biei, a ieșit din apartamentul ei ca și cum ar fi sărit, în somn, pe o fereastră.
…Soneria continua să cânte monoton, dar dinăuntru nu răspundea nimeni. Apartamentul era pustiu. Ori timpul rămăsese înțepenit acolo, ori totul se risipise ca fumul după Paști. Radu a străbătut holul: niciun glas, niciun desen de copil pe perete, doar rafturi cu urme goale acolo unde fuseseră cândva vaze.
A ieșit pe palier. Blocul părea înnodat într-un somn greu, iar semiumbra stăpânea scara. A sunat la ușa de vizavi. Dincolo s-au auzit papuci târșiți. Doamna Viorica, prietenă veche a străbunicii lui, a deschis cu teamă:
— Cine e? Iar instalatorul?
— Sunt eu, Radu… a spus el, simțind că inima era gata să-i sară pe cimentul rece al scării.
Femeia, ștergându-și mâinile de halat, a rămas cu gura întredeschisă:
— Maica Domnului, chiar tu ești! Te-ai întors, ai?
— M-am întors… Nu știți unde sunt… ai mei?
— Intră, nu sta în curent, i-a spus ea, dându-se la o parte și poftindu-l spre masa tocită din bucătărie.
Ceainicul gemea subțire, ca vântul printr-un cimitir. Radu privea fața umbrită a vecinei și aștepta, deși se temea de fiecare cuvânt.
— Ai crezut că Elena o să te aștepte după ce ai zburat la puștoaica aia? A plecat, Răducule. Și-a luat fetele și s-a dus. Are acum serviciu într-un sat din județul Argeș, acolo trăiesc. Banii tăi îi virează conștiincios pentru apartament, iar eu plătesc întreținerea, cum mi-a spus. La ele totul e în ordine.
— Dacă ar fi după mine, te-aș scutura bine de tot! Ți-ai lăsat copiii, ți-ai schimbat nevasta pe una oarecare… iar acum, când te-a strâns viața de gât, te-ai întors la prag.
— Nu a mers cu ea? a întrebat bătrâna, clătinând din cap cu o tristețe aspră.
— Nu a mers… Radu s-a ridicat. Iertați-mă, doamnă Viorica, că v-am tulburat.
— Stai jos! a poruncit ea dintr-odată, cu o voce mai tare decât se aștepta. N-am terminat. Dacă toți ar tăcea mereu, demult ar fi biruit partea întunecată a lumii. Îți dau adresa Elenei. Și numărul ei de telefon. Dar să știi ceva: a născut un băiat. A aflat imediat după ce ai plecat. Nu ți-a spus nimic și s-a dus în tăcere. Îi e greu singură, salariul de la sat nu e ca în București, plătește bonă, iar banii tăi se duc numai pe apartament. Acum stai și gândește-te…
Radu a amuțit, cu capul prins între palme, ca și cum o piatră grea îi apăsa tâmplele. Apoi s-a ridicat brusc, iar vocea i s-a tăiat într-un metal rece:
— Vă mulțumesc…
Și a ieșit în noapte.
Când s-a întors unde stătea acum, a rămas mult timp la fereastră. Dincolo de geam, luminile străine, dar dureros de familiare, se așezau una câte una, fiecare ca o mustrare mică și mută. Înainte să-l înghită somnul, un singur gând îi bătea în piept: numai să-l ierte Elena. Doar să-l ierte…
— La ce te-ai așteptat când ai fugit după o femeie mai tânără? Că soția o să stea și o să te aștepte? — îl judecase vecina.
O întâmplare de necrezut: secretul care i-a zguduit pe toți.