Era șeful ei.
Omul care o îndrumase, o susținuse și o ajutase să avanseze.
Își petreceau împreună fiecare zi de lucru.
Nu voiam să caut alt înțeles.
— Vino, să ți-i prezint pe toți, a spus Andreea veselă, conducându-l spre sufragerie.
I-am urmat cu două pahare proaspăt umplute.
Părinții mei s-au ridicat să-i strângă mâna lui Radu.
Vecinii noștri, Ioana și Mihai, i-au făcut un semn prietenos de peste masă.
Andreea s-a întors spre invitați și a zâmbit cu mândrie.
— El este Radu, a anunțat. Datorită lui am obținut promovarea.
Radu a râs scurt și a clătinat din cap.
— Vă rog, nu exagerați. Andreea a făcut toată munca. Eu doar am semnat câteva hârtii.
În cameră s-a auzit un râs politicos.
I-am întins un pahar și m-am silit să zâmbesc.
— Mă bucur că ați venit.
— Vă mulțumesc pentru invitație, a răspuns el. A privit în jur și a încuviințat admirativ. Aveți o casă foarte frumoasă. Se vede că aveți gust.
— Meritul îi revine mai ales Andreei, am spus eu.
Lângă fereastră, Luca stătea la măsuța copiilor.
Avea cremă de tort întinsă pe obraz și ținea în furculiță încă o îmbucătură.
Tocmai voia s-o ducă la gură când l-a văzut pe Radu.
A încremenit.
Furculița i-a rămas suspendată în aer.
Apoi a coborât încet de pe scaun.
Fără să spună nimic, a traversat covorul și s-a îndreptat spre noi.
Nimeni nu i-a acordat atenție.
Conversațiile continuau, paharele se loveau ușor unele de altele, iar muzica mergea mai departe.
Luca s-a oprit lângă mine.
Și-a ridicat mânuța lipicioasă.
A arătat drept spre Radu.
Apoi, cu vocea aceea curată și nevinovată pe care numai copiii o au, a rostit propoziția care a înghețat încăperea.
— Tati… el este domnul care mi-a adus omizile.
Radu a rămas cu paharul ridicat pe jumătate spre buze.
Andreea, aflată lângă el, a înțepenit.
Peste cameră s-a lăsat liniștea.
Liniștea aceea care apare cu o clipă înainte ca viața cuiva să se schimbe pentru totdeauna.
— Ce a spus? a întrebat Ioana, aplecându-se înainte.
— Că i-a adus omizi, a repetat tata, amuzat. Copiii și imaginația lor…
M-am lăsat în genunchi în fața lui Luca, ca să fim la același nivel.
Dintr-odată, camera mi s-a părut mai mică.
Muzica suna prea tare.
Râsetele care mai rămăseseră păreau false.
— Puiule, am spus cât de calm am putut, ce vrei să spui? Ce omizi?
Luca și-a înclinat capul, s-a uitat la Radu, apoi din nou la mine, de parcă nu înțelegea de ce întrebam ceva atât de evident.
— Ce omizi?
Și-a încruntat sprâncenele, ca și cum întrebarea mea ar fi fost cea mai ciudată din lume.
— Omizile pe care mi le-a adus.
Nimeni nu a mai scos un sunet.
— Poftim? am întrebat, întorcându-mă spre Radu.
Luca a zâmbit.
— Cele din jeleu. Erau verzi și galbene. A zis că arată ca niște omizi pufoase.
Am rămas cu ochii la copilul meu.
Când ar fi putut Radu să-i aducă dulciuri?
Nu auzisem niciodată nimic despre asta.
Invitații au început să-și arunce priviri nedumerite.
Andreea a râs nervos.
Prea repede.
Prea tare.
— Dragule, cred că te gândești la petrecerea firmei. Domnul Radu a adus atunci dulciuri pentru toți copiii.
Radu a dat imediat din cap.
— Exact. Am împărțit punguțe cu bomboane tuturor celor mici.
Dar Luca a clătinat hotărât din cap.
— Nu.
Vocea lui era calmă și sigură.
— A fost aici.
Și-a întins brațul și a arătat spre hol.
— Mi le-a adus aici.
— Aici? am repetat încet.
— Da.
— Când?
— Când era deja întuneric.
Răspunsul lui simplu mi-a trecut prin trup ca un val de gheață.
Andreea a scos un râset scurt, aproape ca o tuse nervoasă.
— Luca, iubire, cred că ai visat. Mai ții minte când ți-am spus că uneori visele par adevărate?
Copilul a privit-o nedumerit.
— N-a fost vis, mami.
M-am uitat la el și mi-am ales cu grijă cuvintele.
— Ascultă, campionule… domnul Radu a venit astăzi pentru prima dată la noi acasă.
Luca s-a uitat întâi la mine, apoi la Radu.
Fără nicio ezitare, a spus fraza care mi-a tăiat respirația.
— Atunci de ce mi-a zis mami să nu te trezesc?
Nimeni nu s-a mișcat.
Mama a lăsat încet furculița pe farfurie.
Ioana l-a privit în tăcere pe Mihai.
Din bucătărie s-a auzit aparatul de gheață golind o nouă serie de cuburi.
Sunetul banal a fost atât de puternic în liniștea aceea, încât mai mulți invitați au tresărit.
Am ridicat ochii spre Andreea.
Apoi spre Radu.
O singură vizită ascunsă.
Doar una.
Trebuia să existe o explicație rezonabilă.
Era obligatoriu să existe.
Dar minciuna spusă copilului nostru…
Și rugămintea să nu mă trezească sub nicio formă?
Acele lucruri nu mai puteau fi niște coincidențe nevinovate.
Fragmentele începeau să se potrivească.
Formau o poveste.
Numai că eu încă nu eram pregătit să recunosc ce fel de poveste îmi spuneau.
Radu și-a dres glasul zgomotos.
Și-a îndreptat manșeta cămășii, apoi a zâmbit brusc, ca și cum tocmai găsise explicația perfectă.
— Știți ceva? Cred că am înțeles la ce se referă Luca. Am trecut într-adevăr o dată pe aici, dar am stat numai câteva minute.
Andreea și-a întors capul spre el atât de repede, încât gestul nu mi-a scăpat.
— Îți amintești, Andreea? a continuat Radu. Aveam nevoie să semnezi niște documente înainte de ședința de dimineață.