Când a observat-o pe Elena, s-a ridicat imediat. În ochii lui a trecut o umbră de spaimă, ca și cum se aștepta să fie alungat iar. Apoi a arătat spre robinet, spre dulapul cu ușa strâmbă, spre radiatorul electric vechi din colț și, prin gesturi, a cerut voie să mai rămână măcar puțin. Nu putea vorbi, dar sensul era limpede: voia să răsplătească binele primit prin muncă.
Elena l-a privit îndelung. Nu a reușit să-l refuze.
Așa a apărut în micul lor apartament un ajutor tăcut. Andrei ocupa aproape niciun loc, mânca puțin și nu cerea niciodată nimic. În schimb, în câteva zile a reparat dulapul din bucătărie, a strâns balamalele ușilor, a pus pe picioare radiatorul și chiar s-a ocupat de priza veche de care Elena se temea să se atingă. Făcea totul calm, curat, fără mișcări inutile.
Ioana s-a obișnuit repede cu el. La început îl urmărea din tocul ușii, apoi a început să-i aducă creioane, jucării și desenele ei. Andrei o asculta în tăcere, dar cu o atenție care o făcea pe copilă să prindă curaj. Pentru ea a cioplit din lemn câteva animăluțe: o vulpe, un ursuleț, un iepure cu urechi lungi. Ioana râdea și spunea că nenea Andrei are „mâini bune”.
Și Elena a încetat, încetul cu încetul, să aștepte nenorocirea. Prudența ei s-a transformat într-o recunoștință liniștită. În casă era mai multă pace. Când ea întârzia la serviciu, Andrei putea sta pe hol, verifica dacă ușa era încuiată, îi dădea Ioanei apă sau punea ceainicul pe foc. Era aproape, dar nu se impunea niciodată.
Totuși liniștea nu avea să dureze mult.
Într-o noapte, orașul a fost acoperit de o ninsoare năprasnică. Vântul urla atât de tare, încât ramele ferestrelor vibrau. Mai întâi s-a stins lumina, apoi caloriferele au început să se răcească. Semnalul telefonic cădea din când în când, iar drumurile erau aproape complet blocate de nămeți. Elena s-a trezit din cauza unui sunet pe care îl cunoștea prea bine și de care se temea mai mult decât de orice: Ioana încerca să tragă aer în piept greu, șuierat, cu un horcăit dureros.
Criza de astm începuse brusc și se agrava cu fiecare clipă. Fetița stătea în pat, căutând aer cu gura deschisă, fața i se făcea tot mai palidă, iar buzele îi căpătau o nuanță vineție. Elena s-a repezit la noptieră după inhalator, dar acesta era gol. Rezerva trebuia s-o cumpere dimineața, după ce primea salariul.
A sunat la ambulanță, însă dispecera îi repeta neputincioasă că mașina nu putea trece din cauza troienelor. Trebuia să aștepte.
Dar nu se putea aștepta.
Ioana se sufoca. Elena plângea, se învârtea prin cameră, fără să știe ce să facă. În acea clipă, în prag a apărut Andrei. Privirea lui era alta. Din ea dispăruse rătăcirea obișnuită. În locul ei apăruse o concentrare rece, a unui om care știe exact ce are de făcut.
A îndepărtat-o pe Elena cu o mișcare scurtă, a examinat-o pe Ioana, i-a verificat respirația, pulsul, culoarea buzelor. Apoi, prin gesturi rapide, a cerut trusa de prim ajutor, spirt, un cuțit, pânză curată. Elena nu înțelegea ce se întâmplă, dar s-a supus.
Și atunci s-a petrecut imposibilul.
Andrei a vorbit.
— Ține-i capul. Repede!
Vocea era răgușită, frântă, ca și cum se năștea din nou după ani lungi de tăcere. Elena a rămas pentru o secundă nemișcată, lovită de uimire, dar el a repetat mai aspru:
— Ține-o!
Mâinile lui lucrau sigur și precis. Fiecare mișcare avea rostul ei. De parcă omul neajutorat, alungat din toate scările de bloc, dispăruse din fața ei. În locul lui, Elena vedea acum pe cineva obișnuit să se lupte cu moartea. Folosind ce aveau la îndemână, el a făcut o intervenție de urgență, în timp ce Elena, tremurând din tot trupul, își ținea fiica.
Secundele păreau fără sfârșit.
Apoi Ioana a tras brusc aer în piept. Încă o dată. Apoi mai adânc. Șuieratul a început să slăbească, respirația se întorcea treptat. Fetița a tușit și a izbucnit în plâns.
Elena s-a prăbușit pe podea lângă pat și a început să plângă de ușurare. Își strângea fiica în brațe, fără să poată crede că primejdia trecuse. Andrei stătea lângă perete, palid, sleit, cu mâinile încă tremurânde. Dar în ochii lui nu mai era golul de dinainte. Acolo se întorcea memoria.
Frânturile trecutului se adunau într-o imagine cumplită. Sala de operație. Bisturiul. Pacienții. Halatul alb. Râsul unei femei. O fetiță mică ținută în brațe. Zăpadă. Faruri. Lovitură. Țipăt. Liniște.
Și-a amintit cine fusese.
Dimineața, când drumurile au fost desfundate cât de cât, au ajuns medicii. Au consultat-o pe Ioana, i-au făcut injecțiile necesare și au confirmat că ajutorul fusese dat la timp. Unul dintre doctori, uitându-se cu atenție la Andrei, a pălit deodată.
— Nu se poate… a șoptit el. Domnule doctor Popescu?
Elena nu a înțeles imediat ce se întâmplă. A aflat atunci că în fața ei nu se afla doar un om fără adăpost și fără trecut. Andrei Popescu fusese un chirurg talentat, considerat dispărut de trei ani după un accident teribil. În acea nenorocire își pierduse soția și copilul, suferise o traumă gravă la cap, dispăruse din spital și parcă se topise în lume. Fusese căutat, dar fără rezultat.