Memoria nu s-a întors dintr-odată și nici pe deplin. Au urmat medici, investigații, acte, discuții lungi și durerea sfâșietoare a pierderii înțelese din nou. Dar Andrei nu mai era singur. Elena și Ioana nu i-au întors spatele așa cum îi întorseseră spatele cândva sute de străini. Ele au devenit firul subțire de care el a reușit să se agațe.
A trecut un an.
Dincolo de ferestre ningea din nou, însă zăpada nu mai părea înfricoșătoare. În sufrageria caldă, bradul de Crăciun licărea cu luminițe, pe geamuri atârnau fulgi de hârtie, iar pe masă stătea ceai fierbinte cu dulceață de zmeură. Ioana, vizibil mai puternică și mai veselă, a alergat râzând spre ușă când a auzit pașii cunoscuți.
În prag stătea Andrei — îmbrăcat îngrijit, calm, cu privirea limpede. Cu greu mai puteai recunoaște în el omul chinuit pe care, cândva, îl izgoniseră din fiecare scară de bloc. A ridicat-o pe Ioana în brațe, a învârtit-o cu grijă și a zâmbit.
Apoi s-a apropiat de Elena. Ea îl privea cu o duioșie tăcută, amintindu-și noaptea aceea cumplită de ianuarie, când ar fi putut închide ușa și merge mai departe. Andrei i-a luat palmele în mâinile lui — aceleași mâini puternice, bune — și i le-a sărutat cu recunoștință.
Cândva, Elena primise în casa ei un necunoscut pe care toți îl credeau de prisos. Îi salvase viața fără să bănuiască măcar că, într-o zi, el avea să salveze ceea ce avea ea mai scump pe lume. Și, odată cu asta, avea să o salveze și pe ea.
Acum aveau ceea ce fiecăruia îi lipsise atât de mult: o casă, căldură și o familie.