Andrei încă tremura din cauza frigului. Ținea lingura cu ambele mâini, de teamă să nu verse zeama. Mânca repede, aproape flămând, dar ciudat de atent: nu sorbea zgomotos, nu înșfăca pâinea, nu împrăștia firimituri pe masă. Părea că face tot ce poate ca să nu păteze fața de masă curată și să nu-i pricinuiască femeii nicio bătaie de cap.
Elena stătea sprijinită de tocul ușii și îl privea cu atenție. La un moment dat, un amănunt ciudat i-a atras privirea. Mâinile bărbatului erau murdare, crăpate, cu încheieturile rănite, dar degetele erau lungi, subțiri, aproape elegante. Unghiile aveau formă regulată, iar articulațiile nu păreau deformate de muncă grea. Nu erau mâinile unui om obișnuit cu viața de stradă. În ele se simțea ceva al cuiva educat, al unui om deprins cu precizia și cu grija pentru detalii.
Atunci ușa s-a mișcat ușor, iar în bucătărie a apărut Ioana. Palidă, firavă, într-o cămașă lungă de noapte, cu ochii mari și prudenți, fetița s-a oprit în prag și a început să-l studieze pe străin. Elena s-a încordat imediat, gata s-o ia în brațe și s-o ducă în cameră în orice secundă. Dar Ioana nu a țipat și nu s-a speriat.
S-a apropiat cu pași mici, strângând la piept un iepuraș vechi de pluș, cu o ureche ruptă. A stat puțin pe gânduri, apoi i-a întins jucăria lui Andrei.
Bărbatul a încremenit. A luat iepurașul încet, cu degete tremurânde, de parcă ținea în palme ceva neprețuit. După câteva clipe, umerii au început să-i tresară, iar lacrimile i s-au scurs pe obraji. Plângea fără glas, dar atât de amar, încât părea că gestul acela copilăresc spărsese în el un zid gros de uitare. Andrei nu-și amintea trecutul, însă înăuntrul lui se trezise dureros ceva foarte important — o pierdere pe care nu o putea numi.
După ce s-a încălzit puțin și a mâncat, Elena i-a întins pe hol, lângă calorifer, o pătură veche, dar curată, i-a adus o pernă și i-a arătat în tăcere unde se putea culca. Hotărâse ca dimineața să-l ducă neapărat la adăpostul de lângă biserică, acolo unde oamenii fără casă primeau mâncare caldă și un pat pentru noapte.
După ce a tras zăvorul la ușa dormitorului, Elena a rămas multă vreme trează. Asculta fiecare foșnet de dincolo de perete, ținea telefonul strâns în palmă și încerca să se convingă singură că făcuse ceea ce trebuia.
Viscolul de ianuarie continua să izbească ferestrele, urlând peste acoperișurile orașului mic. Gerul se întărea de parcă însăși noaptea hotărâse să pună la încercare mila oamenilor. Pe străzi aproape că nu mai era nimeni: mașinile fuseseră îngropate în zăpadă, felinarele luminau palid, iar vântul purta prin curți o pulbere de gheață. Pe o vreme ca aceea, fiecare își închidea ușa mai strâns și încerca să se gândească doar la propria căldură, la propria siguranță.
Cu doar câteva ore înainte, Andrei rătăcise pe acele străzi fără să-și mai simtă degetele și aproape fără să mai deosebească drumul. Nu știa unde să meargă, nu știa cine fusese cândva și nu putea cere ajutor. Trupul îi păstra amintirea frigului, a foamei și a loviturilor, iar mintea nu-i păstra decât golul. După accident, viața lui devenise o pribegie fără capăt: gări străine, subsoluri reci, pomeni întâmplătoare, strigăte aspre și uși închise chiar în fața lui.
Încercase de nenumărate ori să se ascundă în scările de bloc. Dar peste tot era întâmpinat la fel: cu bănuială, frică, iritare. Unii îi strigau că miroase urât. Alții îi cereau să dispară imediat. Alții îl împingeau atât de tare, încât cădea pe trepte și îi trebuia mult timp până să se ridice. Oamenii vedeau în el o amenințare, o murdărie, o problemă — dar aproape nimeni nu mai vedea omul.
Numai în blocul acela vechi, la etajul cinci, se întâmplase ceva la care el nu mai îndrăznea să spere. Ușa nu se deschisese ca să-l arunce înapoi în ger, ci ca să-l primească înăuntru. Elena însăși nu înțelegea de unde îi venise curajul. Îi era frică. În apartament dormea fiica ei bolnavă, banii erau puțini, puterile la fel. Dar nu fusese în stare să lase un om să moară la câțiva pași de pragul ei.
Acum el zăcea pe hol, lângă calorifer, acoperit cu pătura, și pentru prima dată după multă vreme nu mai tremura de frig. Somnul a venit greu, apăsător, neliniștit. În vise i se perindau frânturi de imagini: pereți albi, lumină puternică, voci amestecate, râs de copil, miros de medicamente, sânge pe zăpadă. Se cutremura din când în când, dar nu se trezea.
Dimineața, Elena a fost smulsă din somn de niște sunete metalice ciudate. S-a ridicat brusc în pat. Inima i-a început să bată neliniștit. Primul gând a fost că necunoscutul caută ceva, desface sertare, fură. Încercând să nu facă zgomot, a luat de pe noptieră o carte grea și a întredeschis ușa cu grijă.
Dar în bucătărie nu se petrecea deloc ceea ce se temuse ea.
Andrei stătea în genunchi lângă chiuvetă și repara robinetul vechi, care de o jumătate de an picura fără încetare și o scotea din minți. Alături erau așezate ordonat câteva unelte găsite în debara. Toate vasele erau spălate, cănile puse la loc pe rafturi, masa ștearsă. Bărbatul lucra concentrat, sigur pe mâini, ca și cum nu făcea asta pentru prima dată.