— Îți bați joc de mine?! Vrei să mă scoți din casă cu bună știință?! Spală odată vasele astea blestemate!
— Manichiura ta valorează tot trei sute de lei? am întrebat politicos, cu un zâmbet scurt. Principiile mele costă mai mult.
M-am dus în birou să lucrez la planșe. Mirela a trântit ușa atât de tare, încât parcă s-a desprins praful din tavan.
Dar weekendul a dus conflictul la un nivel nou. Mirela a trecut la tactica pământului pârjolit.
Sâmbătă am plecat să verific un teren de construcție. M-am întors acasă după prânz.
Mirosul din bucătărie dispăruse, ca printr-un miracol. Chiuveta era goală. Totul strălucea de curățenie.
Mirela stătea pe canapeaua din sufragerie, bea vin și zâmbea cu aerul unei învingătoare.
— Ei, ești mulțumit? a întrebat ea, ridicând paharul ca și cum ar fi ținut un toast. Problema s-a rezolvat. Fără femeie la curățenie și fără manichiură stricată.
Instinctul meu profesional de inginer a reacționat imediat. O problemă nu dispare pur și simplu. Cel mult își schimbă forma.
Am intrat în bucătărie. Am deschis dulapul suspendat unde țineam serviciul meu preferat de masă, Villeroy & Boch — cadou de la colegi la împlinirea vârstei de patruzeci de ani. Porțelan scump, greu, de care aveam grijă.
Dulapul era pe jumătate gol. Lipseau cel puțin șase farfurii mari, câteva boluri adânci și două căni.
Am deschis dulapul de sub chiuvetă, unde era coșul de gunoi. Era gol.
Fără să spun nimic, am ieșit pe coridor. Am coborât cu liftul la parter, am ieșit în curte și m-am dus la containerele de gunoi.
Într-unul dintre tomberoane se afla un sac transparent din plastic. Prin el se vedeau perfect cioburile porțelanului meu scump, amestecate cu resturi de mâncare uscată. Ea nu spălase vasele. Pur și simplu strânsese farfuriile murdare, le spărsese ca să încapă în sac și le aruncase.
Stăteam lângă container, iar furia mea devenea rece și tare. Nu mai era neglijență casnică. Era distrugerea intenționată a bunurilor altuia, făcută doar ca să-și demonstreze superioritatea. Aruncase lucrurile mele pentru că hotărâse că are dreptul să-mi administreze viața.
M-am întors în apartament.
— Mi-ai aruncat serviciul de masă, am spus, oprindu-mă în pragul sufrageriei.
Mirela nici măcar nu s-a rușinat.
— Vai, niște farfurii! Cumperi altele, nu sărăcești. În schimb, chiuveta e curată. Ți-am spus: dacă ți-e milă să dai bani pe curățenie, mie mi-e mai simplu să arunc ce e murdar decât să-mi stric mâinile. Consideră asta plata pentru încăpățânarea ta.
— Plata pentru încăpățânare? am repetat, dând încet din cap. Am înțeles, Mirela.
Nu am ridicat vocea. În construcții, când un subcontractor începe să saboteze procesul și să strice materialele, nu faci isterii cu el. Reziliezi contractul și îi închizi accesul pe șantier.
Luni dimineață, Mirela a plecat la galerie. Avea programată deschiderea unei expoziții la modă și urma să se întoarcă târziu în noapte.
Mi-am sunat adjunctul, i-am lăsat lui controlul lucrărilor în desfășurare și mi-am luat o zi liberă pe banii mei. Apoi am sunat un cunoscut care lucra într-o firmă de transport.
— Salut, Sorin. Am nevoie de o dubă și de doi băieți atenți la mutat. Și vreo treizeci de cutii groase de carton, plus folie cu bule.
După o oră, duba era deja în fața blocului meu.
Am intrat în apartament și ne-am dus direct în bucătărie.
— Împachetăm tot, le-am spus băieților. Absolut tot.
Treaba a mers repede. Am învelit cu grijă în folie și am pus în cutii ce mai rămăsese din serviciul meu de porțelan. Tot acolo au ajuns toate oalele, tigăile, formele de sticlă pentru cuptor. Din sertare am scos toate tacâmurile: furculițe, linguri, cuțite, polonice.
Apoi am scos din priză și am împachetat espressorul de nouă mii de lei, cuptorul cu microunde, prăjitorul de pâine și mixerul planetar scump.
Am luat chiar și fierbătorul electric.
Pe la trei după-amiaza, bucătăria mea de designer devenise un spațiu perfect gol, aproape steril. Pe rafturi nu mai rămăsese nimic. Nicio ceașcă. Niciun cuțit. Doar blatul gol din piatră, plita încorporată și chiuveta curată, goală.
Ultima notă a compoziției mele a fost un pachet de farfurii ieftine din hârtie, o rolă de saci menajeri și zece furculițe de unică folosință din lemn, pe care le-am așezat cu grijă în mijlocul blatului.
Cutiile cu electrocasnice și vase le-am coborât, le-am încărcat în dubă, iar eu le-am dus într-o boxă încălzită, închiriată la un depozit de păstrare individuală. Acum bunurile mele erau în siguranță.
Seara am mâncat la restaurant și m-am întors acasă. M-am așezat în birou, am deschis o carte și am așteptat.
Mirela a sosit pe la miezul nopții. După zgomote, era limpede că băuse și era foarte iritată — tocurile îi loveau parchetul scurt, agresiv.
— Radu! Am ajuns! a strigat ea. Fă-mi o cafea, sunt ruptă de oboseală.
Am întors liniștit pagina.
— Nu există cafea.
S-au auzit pași. Mirela a intrat în bucătărie. S-a făcut liniște. A ținut vreo zece secunde, apoi apartamentul a fost străpuns de un țipăt ascuțit.
A năvălit în biroul meu. Avea ochii măriți, iar machiajul i se întinsese puțin.