— Ce… ce s-a întâmplat cu bucătăria?! Ne-au jefuit?! Unde e espressorul?! Unde sunt vasele?!
— Nu ne-a jefuit nimeni, am spus, închizând calm cartea. Am făcut inventarul și am evacuat bunurile valoroase. Cum ai demonstrat în practică faptul că ești dispusă să-mi distrugi lucrurile pentru a-ți proteja manichiura, ți-am limitat accesul la aceste bunuri. Acum în bucătărie e ordine perfectă.
Mirela a deschis gura, căutând aer.
— Tu… tu ai ascuns oalele?! Ai dus espressorul de aici?! Ești un paranoic nebun!
— Pe blat sunt farfurii de hârtie. Mănânci, le strângi, le arunci. Nu trebuie să speli nimic. Manichiura e în siguranță deplină. Soluție ideală pentru problemă.
Ea a înșfăcat de pe biroul meu un capsator greu, metalic, și l-a aruncat cu putere în perete. Tencuiala a trosnit.
— Eu nu trăiesc în asemenea condiții! Nu sunt câine, să mănânc dintr-un bol de hârtie! Ești zgârcit, meschin, tiran!
— Atunci strânge-ți lucrurile, Mirela. Nimeni nu te ține aici cu forța, am spus, privind-o direct în ochi.
Deodată, a tăcut. Pieptul i se ridica greu. Într-o clipă, isteria ei s-a transformat într-o răutate febrilă, calculată.
— Crezi că ești cel mai deștept? a șuierat ea, aplecându-se spre mine. Crezi că plec așa, pur și simplu? Mi-am pierdut șase luni cu tine! Nu ies de aici cu mâinile goale!
S-a întors brusc și aproape a fugit pe hol.
Am încruntat sprâncenele. Reacția ei era prea ciudată. În loc să-și strângă hainele sau să continue scandalul, s-a dus spre dormitor. M-am ridicat de la masă și am mers după ea fără zgomot.
Ușa dormitorului rămăsese întredeschisă. Mirela stătea în genunchi în fața dulapului meu. Scotocea grăbită prin sertarele de jos — acolo unde țineam documente și o cutie mică, în care aveam ceasuri bărbătești scumpe. Strânsesem o colecție de cronometre vintage în care investisem bani serioși.
A găsit cutia. A deschis-o. A scos cele trei ceasuri cele mai valoroase, inclusiv Rolexul meu preferat, și le-a băgat repede în geanta ei de piele.
Stăteam în umbra holului și nu-mi venea să cred ce văd. Femeia cu care locuiam, directorul artistic cu „gust impecabil”, mă fura chiar în apartamentul meu.
Și-a închis geanta, s-a ridicat și a scos telefonul. A format un număr. Am încremenit, încercând să nu fac niciun sunet.
— Alo, Cătălin? vocea îi tremura de tensiune. Da, eu sunt. Ascultă, am luat tot. Ceasurile sunt la mine. Mâine dimineață le duc la un amanet de pe Calea Victoriei, acolo primesc și fără acte. Ar trebui să scot vreo treizeci și șase de mii de lei, poate mai mult. Închid datoria asta… Da, înțeleg că nu mai e timp! Dacă nenorociții ăia apar la galerie, mă dau afară și nu mă mai angajează nimeni! Gata, mâine ai banii. Iar idiotului ăstuia îi spun că ne-au spart casa cât n-a fost acasă.
A închis.
Imaginea s-a legat instantaneu.
Mirela se înglodase în datorii mari. Probabil împrumutase bani de la oameni periculoși sau făcuse manevre financiare în galerie — poate vânduse falsuri. Avea nevoie urgentă de bani. Capriciile cu manichiura, refuzul de a plăti curățenia din propriul buzunar, izbucnirile agresive — toate acestea nu erau doar caracter, ci semnele stresului sălbatic al unui om împins la colț.
Avea de gând să-mi fure colecția și să însceneze un jaf. Evacuarea bucătăriei mele nu făcuse decât să-i grăbească panica și planul.
M-am retras în tăcere. M-am întors în birou. Am închis bine ușa și am scos telefonul.
Am sunat la secția de poliție din sector.
— Bună seara. Vreau să reclam un furt de valoare mare. Persoana se află acum în apartamentul meu și intenționează să plece cu bunurile furate.
După aceea am ieșit pe hol.
Mirela tocmai ieșea din dormitor. Ținea geanta strâns în mână. Când m-a văzut, a încercat să afișeze demnitatea unei femei ofensate.
— Plec! a anunțat ea, ridicând bărbia. Mă duc să dorm la o prietenă. Nu vreau să stau sub același acoperiș cu tine. Îmi iau lucrurile mâine!
— Nu pleci nicăieri, Mirela, i-am spus, blocându-i drumul spre ușă.
— Dă-te la o parte! N-ai dreptul să mă ții aici! A încercat să mă împingă, dar am prins-o ferm de umeri.
— Ți-am auzit convorbirea cu Cătălin, am rostit încet. Despre datorii, amanetul de pe Calea Victoriei și jaful înscenat.
Fața Mirelei s-a albit ca varul. Geanta i-a căzut din mână pe parchet. S-a auzit o lovitură surdă — ceasurile grele dinăuntru se izbiră unul de altul.
A început să se lase pe podea. Toată aroganța ei, tot snobismul s-au evaporat într-o secundă.
— Radu… te rog, s-a agățat ea de mâna mea. Nu înțelegi! Mă omoară! Am luat bani din casieria galeriei… Am vrut să-i recuperez la cazinou… Am pierdut tot! Au spus că-mi rup picioarele!
— Și ai hotărât să-ți acoperi datoriile de joc cu colecția mea? am întrebat, desprinzându-i cu dezgust degetele de pe cămașa mea.
— Aș fi pus totul la loc! Aș fi găsit o soluție! Te implor, nu chema poliția! plângea ea, întinzându-și rimelul scump pe față.
În clipa aceea a sunat soneria. Scurt și categoric.
M-am dus la ușă și am deschis. În prag stăteau doi polițiști.
— Dumneavoastră ați sunat? a întrebat cel mai în vârstă, cu voce strictă.