Meseria mea nu iartă aproximațiile, slăbiciunea și hotărârile luate pe jumătate. Sunt inginer-șef într-o companie care construiește poduri. De deciziile mele depinde ca mii de tone de metal și beton să se transforme în structuri sigure, capabile să suporte presiuni uriașe. Gândesc în planșe, calcule, rezistența materialelor și termene stricte. Pe șantiere conduc oameni duri, greu de manevrat, iar seara, când mă întorc în apartamentul meu spațios de pe Splaiul Unirii, vreau să găsesc măcar acasă ordine, logică și respect reciproc.
Pe Mirela am cunoscut-o la o expoziție de arhitectură contemporană, în București. Avea patruzeci și doi de ani. Era îngrijită, elegantă, director artistic la o galerie privată mică. Vorbea frumos despre artă, se îmbrăca impecabil și părea genul de femeie alături de care puteai construi o relație liniștită, matură, comodă pentru amândoi. După șase luni, am hotărât să locuim împreună. Mirela și-a adus lucrurile la mine.
La început, viața noastră de zi cu zi a mers destul de echilibrat. Munceam amândoi, cumpărăturile le făceam pe rând, seara ne uitam la filme. Însă spre sfârșitul celei de-a patra luni, Mirela a început să se schimbe vizibil. Am înțeles atunci că „gustul ei perfect” costa enorm, iar cuvântul „compromis” nu părea să existe deloc în dicționarul ei personal.
Momentul care a rupt echilibrul a venit într-o marți absolut obișnuită și a pornit de la o banală tigaie murdară.
M-am întors de pe șantier pe la opt seara. Fusese o zi grea — turnaserăm piloni, vântul mă pătrunsese până în oase și nu-mi doream decât mâncare caldă și liniște.
Când am intrat în bucătărie, m-am oprit în loc. Pe aragaz stătea o tigaie cu grăsime uscată pe margini. În chiuvetă se ridica o grămadă de farfurii mânjite cu sos, cești cu zaț și urme de ruj întărit, furculițe, cuțite. Toate rămăseseră de cu seara trecută, plus vasele pe care Mirela le murdărise dimineața și la prânz, fiindcă avusese zi liberă.
Mirela stătea la barul din bucătărie și răsfoia o revistă lucioasă.
— Mirela, am spus eu, arătând cu bărbia spre chiuvetă. Parcă stabiliserăm ceva: cine are mai mult timp liber se ocupă de ordine. Eu de două zile ajung aproape noaptea acasă. De ce sunt vasele încă murdare?
Ea și-a ridicat încet privirea din revistă. Și-a întins mâinile în față, cu unghii lungi, proaspăt acoperite cu ojă roșu-aprins.
— Radu, tu chiar vorbești serios? Acum două ore am ieșit de la salon. Manichiura asta a costat trei sute de lei. Și e design complex, ca să știi. Dacă bag mâinile în apă fierbinte cu detergent de vase, se crapă stratul, iar pielea mi se usucă. Nici nu ating buretele.
— Pune-ți mănuși de cauciuc, i-am propus calm.
— Cu mănuși nu simt porțelanul! a spus ea, bosumflându-se teatral. Și, în plus, sunt femeie. Eu sunt făcută pentru frumusețe și inspirație, nu ca să frec grăsimea ta arsă. Tu ești bărbat, ridică-te și spală-le. Sau angajează o femeie la curățenie. La veniturile tale, ne permitem fără probleme.
M-am uitat la ea și am înțeles limpede: nu era doar lene. Era o testare a limitelor. O recunoaștere a terenului. Dacă în clipa aceea m-aș fi dus tăcut la chiuvetă, a doua zi ar fi refuzat să pornească mașina de spălat pentru că avea părul aranjat, iar poimâine ar fi cerut șofer personal, fiindcă în taxi nu suporta mirosul odorizantului.
— Nu am de gând să angajez pe nimeni pentru curățenie, pentru că suntem doi adulți și putem spăla fiecare câteva farfurii după noi, am spus fără să ridic tonul. Vasele mele le spăl singur. Astea sunt ale tale.
— Atunci să stea acolo! a pufnit ea, întorcând iar pagina revistei. Vedem noi cine cedează primul.
— Vedem, am răspuns.
M-am întors, am ieșit pe hol, mi-am luat geaca și am plecat să mănânc la un restaurant bun cu specific românesc, aflat nu departe. Așa a început dieta mea de restaurant.
Următoarele cinci zile au semănat cu un teatru absurd al vieții domestice.
Am încetat să mai mănânc acasă. Dimineața treceam pe la o cafenea pentru un espresso tare și un croasant. La prânz mâncam pe șantier. Seara luam cina în restaurante cu fripturi bune sau în trattorii italienești. Mâncam preparate excelente, eram servit impecabil și mă întorceam acasă sătul, liniștit și perfect imperturbabil.
Mirela, după toate semnele, se așteptase să mă frâng încă din a doua zi.
Dar muntele din chiuvetă creștea. Mirela comanda mâncare, o muta în farfuriile mele — pentru că „statutul” nu-i permitea să mănânce direct din caserole de plastic — lua cina și așeza vasele murdare peste aceeași tigaie.
Până vineri, în bucătărie apăruse un miros acrișor, limpede, de resturi stătute. Chiuveta era blocată până la refuz.
Seara am intrat în bucătărie ca să-mi torn apă din dozator. Mirela stătea în mijlocul încăperii, cu brațele încrucișate la piept.
— Radu! Asta nu mai e deloc amuzant! a izbucnit ea. Nu se mai poate intra în bucătărie! Miroase îngrozitor!
— Am observat, am spus eu, luând calm o gură de apă. Resturile alimentare au obiceiul să se strice. Chimie și fizică, Mirela. Cu știința e greu să te cerți.