După aceea au venit facultatea, serviciul, întâlnirea cu Radu, nunta, nașterea lui Matei, apoi a Marei. Viața se învârtea fără oprire, ca un carusel. Avea impresia că acasă totul rămăsese la fel: mama sănătoasă, Ana aproape, toți văzându-se unii pe alții.
Numai că nimic nu mai era la fel. Mama îmbătrânise — Ioana observase asta la ultima vizită. Mâinile îi tremurau, mersul îi devenise nesigur. Și Ana… Ana era obosită. Se citea pe chipul ei, în oftaturile cu care povestea despre vizitele mamei la medici.
— A devenit tare încăpățânată, spusese Ana atunci, spălând vasele după cină. Nu vrea să-și ia pastilele, zice că doctorii nu pricep nimic. Eu îi spun că trebuie să-și țină tensiunea sub control, iar ea îmi răspunde: „Ce știi tu? Parcă ai fi doctor!”
— Și doctorii ce spun? întrebase atunci Ioana, legănând-o pe Mara, care plângea.
— Ce să spună? Vârstă, regim, medicamente, odihnă. Numai că de unde să ia odihnă, dacă ea mereu își găsește câte ceva de făcut? Ba spală pe jos, ba pune rufe. Eu îi spun: „Mamă, vin eu și fac”, iar ea: „Nu, lasă, mă descurc singură.”
Ioana dăduse atunci din cap, dar nu intrase cu adevărat în miezul acelor vorbe. Ea însăși era sufocată de treburi: Matei abia începuse grădinița, se îmbolnăvea des, Mara trebuia hrănită noaptea, la serviciu era haos.
Iar acum, stând singură în bucătăria ei, Ioana înțelegea limpede că Ana avusese dreptate. Cât timp ea își construia viața la Moscova, sora ei dusese singură totul în spate: mama, familia ei, munca.
A doua zi, Ioana a rugat-o pe vecina ei, doamna Elena, să stea cu Mara câteva ore.
— Sigur, draga mea, a acceptat imediat femeia în vârstă. Du-te liniștită unde ai treabă, eu stau cu cea mică.
Pe Matei l-a lăsat la programul prelungit, iar ea a mers în centru. De la florărie a cumpărat un buchet mare de trandafiri albi — preferații mamei. După aceea a intrat într-o cofetărie și a luat un tort „Napoleon”, și acela fiind preferatul ei.
Ajunsă acasă, a strâns repede o geantă: haine de schimb, mâncare pentru copii, medicamente. Dacă pleca, pleca împreună cu ei. Matei era destul de mare ca să suporte drumul, iar febra Marei scăzuse.
Seara l-a sunat pe Radu, care era plecat în delegație.
— Radu, mâine merg cu copiii la Kaluga. La ziua mamei.
— Dar Mara? Nu spuneai că e bolnavă?
— Se simte mai bine. Și, dacă se întâmplă ceva, și la Kaluga sunt medici. Ana e asistentă, mă ajută.
— Ioana, poate nu e bine să te pornești… în glasul lui se auzea grija. Drum lung cu copiii, o să cazi de oboseală.
— Radu, trebuie să merg. Înțelegi? Trebuie.
Soțul a tăcut o clipă, apoi a spus încet:
— Înțeleg. Du-te, doar ai grijă. Mă suni când ajungeți?
— Te sun.
Dimineața, în timp ce îi pregătea, Ioana era toată un nod de neliniște. Matei făcea mofturi și nu voia să se îmbrace. Mara dormise rău toată noaptea și era moleșită. Dacă, totuși, nu ar fi trebuit să plece? Dacă pe drum fetiței i s-ar fi făcut mai rău?
Dar era prea târziu să mai dea înapoi. Ioana a chemat un taxi până la gară, a urcat copiii, bagajele și căruciorul. În tren, Matei s-a uitat la început fermecat pe geam, apoi s-a plictisit și a început să se smiorcăie. Mara dormea în brațele ei, iar Ioanei îi era teamă să se miște.
Au ajuns la Kaluga pe la prânz. La gară le așteptau deja Ana și mama. Când le-a văzut de departe, Ioana a știut că făcuse bine că venise. Mama arăta atât de bucuroasă, atât de luminoasă! Iar Ana o privea uluită, aproape pierdută.
— Ioana! a strigat mama prima, s-a repezit spre ea și a sărutat-o. Fetița mea dragă! Eu credeam că nu mai vii. Ana mi-a spus că ai treburi importante.
— Mamă, nu există nimic mai important decât tine, Ioana a strâns-o tare la piept și i-a simțit fragilitatea. Iartă-mă că am stat atât fără să vin.
— Ei, lasă, sufletul meu! mama s-a tras puțin înapoi și s-a uitat la nepoți. Vai, ce mare s-a făcut Matei! Și ce frumoasă e Măruța! Ana, ajut-o pe sora ta cu lucrurile.
Ana s-a apropiat și a luat în tăcere una dintre genți. Surorile s-au privit o clipă, iar Ioana a citit în ochii Anei recunoștință.
— Mulțumesc că ai venit, a spus Ana încet.
— Eu îți mulțumesc că ai fost lângă mama atâta timp, a răspuns Ioana.
Acasă, mama nu-și găsea locul de emoție, punea masa, aducea bunătăți, alerga de colo-colo. Matei fugea prin apartament, încântat de locul nou și de jucăriile pe care bunica le păstrase pentru venirea lui. Mara stătea în poala Anei și o privea foarte serios pe mătușa ei.
— Seamănă cu tine la vârsta asta, i-a spus Ana Ioanei. Erai la fel de serioasă.
— Iar Matei seamănă cu tine. Tot așa de neastâmpărat, a zâmbit Ioana.
La masă, mama nu se oprea din vorbit, întrebând despre viața din Moscova, despre Radu, despre muncă. Se bucura de orice fleac: că Matei învățase să numere până la zece, că Mara începuse să spună primele cuvinte.
— Îți amintești, Ioana, cum întrebai întruna „de ce”? râdea mama. „De ce e soarele galben? De ce ploaia e udă?” Ana obosise să-ți mai răspundă, iar tu tot nu te opreai.
— Îmi amintesc, a spus Ana încet. Și îmi amintesc cum ai plâns când Ioana a intrat la Moscova. Ziceai: „Cum o să stau eu fără ea?”