— Iar acum uite ce bine s-au așezat toate, a dat mama mulțumită din cap. Și Ioana are familie frumoasă, și Ana. Și nepoții cresc.
Seara, după ce copiii au adormit, surorile au rămas în bucătărie la un ceai. Mama se culcase devreme — o obosiseră emoțiile și bucuria de peste zi.
— Ioana, cum ai suportat drumul? a întrebat Ana. Ți-a fost greu cu copiii?
— A fost bine. Matei a făcut puține nazuri, dar a trecut. Iar tu… Ioana a tăcut o clipă, căutându-și cuvintele. Ana, eu nu știam că mama s-a schimbat atât, că i-a devenit atât de greu.
— E vârsta, a ridicat Ana din umeri. Încă se ține bine, dar nu mai e ce a fost. Îți amintești ce energică era? Reușea tot, hrănea pe toată lumea, avea grijă de toți.
— Iar acum trebuie să aibă cineva grijă de ea, a spus Ioana încet.
— Da. Și știi ceva? Ana și-a lăsat ceașca jos și a privit-o drept în ochi. Uneori mi-e greu singură. Nu fizic, ci aici, înăuntru. Simt toată răspunderea asta pe umeri. Și mă gândesc mereu: dacă se întâmplă ceva, dacă eu greșesc cu ceva…
— Ana, faci totul cum trebuie. Am văzut cum se uită mama la tine. Are încredere în tine, e liniștită când ești lângă ea.
— Dar mi-aș fi dorit să fii și tu. Măcar din când în când. Nu mereu, înțeleg, ai viața ta. Dar să nu duc numai eu toată povara asta. S-o ducem împreună.
Ioana a dat din cap. Înțelegea și vina ei, și oboseala surorii, și faptul că mama avea nevoie, de fapt, de amândouă.
— O să vin mai des, a spus ea. Îți promit. Nu doar de sărbători, ci pur și simplu. Măcar în weekenduri.
— Și munca? Și copiii?
— O să găsesc o cale. Copiii mai cresc, o să-mi fie mai ușor. Iar de la muncă mai pot lua uneori concediu.
Ana a zâmbit pentru prima dată în ziua aceea cu adevărat.
— Știi, Ioana, azi a fost atât de bine. Ca atunci, în copilărie, când eram toți împreună. Îți amintești cum făcea mama plăcinte și noi o ajutam?
— Îmi amintesc. Tu frământai aluatul, eu pregăteam umplutura.
— Și apoi stăteam cu toții la masă, râdeam, vorbeam… Ana a tăcut. Aș vrea ca și copiii noștri să țină minte așa ceva. Să aibă și ei asemenea amintiri.
— Vor avea, a spus Ioana ferm. O să fac în așa fel încât să aibă.
A doua zi au mers cu toții în parc. Mama pășea încet pe alee, sprijinindu-se de brațul Anei. Matei alerga în jur, adunând frunze, iar Ioana o ducea pe Mara în cărucior. O simplă plimbare de familie, una din multele care ar fi putut exista dacă Ioana ar fi venit mai des.
— Hai să facem poze, a propus Ana. Să ne rămână.
Au făcut fotografii lângă fântână, pe bancă, lângă locul de joacă. Mama râdea când Matei se strâmba și cerea încă o poză.
— Mi le trimiți și mie după, Ana? a întrebat ea. Le vreau pe toate.
— Sigur, mamă. Și Ioanei i le trimit.
Seara, în timp ce îi culca pe copii, Ioana se gândea cât de repede trecuseră cele două zile. Mâine dimineață trebuiau să se întoarcă la Moscova, dar ea deja se gândea la următoarea vizită.
— O să mai venim la bunica? a întrebat Matei când mama l-a învelit.
— Sigur că da, puiule. Venim curând.
— Și mătușa Ana o să fie aici?
— O să fie. Mătușa Ana stă aproape de bunica și are grijă de ea.
— Cum ai tu grijă de noi?
— Cam așa.
Matei a dat din cap și a închis ochii. Ioana a rămas încă mult timp așezată, gândindu-se că grija nu înseamnă doar treburi de fiecare zi. Înseamnă și să fii prezent, să știe omul că nu e singur, că există cineva căruia îi pasă de el.
Dimineața, la despărțire, mama plângea.
— Nu plânge, mămico, Ioana a îmbrățișat-o strâns, fără să vrea să-i dea drumul. O să vin repede din nou, vin sigur de sărbătorile de mai.
— Bine, fata mea. Numai să ai grijă de tine și de copii.
— Am. Și de tine o să am. Dacă e ceva, mă suni, să nu te sfiești.
— Ana mea e de aur, mama s-a uitat spre fiica cea mare. Ce m-aș face eu fără ea?
La gară, Ana a ajutat-o să ducă bagajele și să-i așeze pe copii în vagon.
— Ioana, încă o dată… mulțumesc că ai venit, a spus ea. Pentru mama înseamnă mult.
— Și pentru mine înseamnă, a răspuns Ioana, îmbrățișând-o. Hai să vorbim mai des la telefon. Nu doar când apare câte o problemă, ci și așa, pur și simplu.
— Hai. Mi-ar plăcea și mie.
În tren, Ioana privea pe geam câmpurile care fugeau înapoi și se gândea că familia nu înseamnă doar sânge și același nume. Înseamnă și răspundere împărțită, și bucurie, și memorie. Nu contează câți kilometri sunt între oameni. Contează să nu lase legătura să se rupă din cauza grijilor de fiecare zi.
Matei adormise cu capul pe umărul mamei. Mara stătea lângă ei și urmărea ceilalți pasageri. Ioana își făcea planuri: cum să organizeze următoarea plecare, cum să sune mai des, cum să facă astfel încât distanța să nu mai pară atât de mare.
Acasă i-a întâmpinat Radu, care se întorsese mai devreme din delegație.
— Cum a fost? a întrebat el, ajutând-o să descarce bagajele.
— Bine, a zâmbit Ioana. Și știi ceva, Radu? Cred că trebuie să mergem acolo mai des, toți, ca familie.
— Dacă tu simți că asta trebuie, mergem, a sărutat-o pe obraz. Eu n-am nimic împotrivă.
Seara, când copiii dormeau, iar Radu se uita la televizor, Ioana a sunat-o pe Ana.
— Cum e mama? N-a obosit prea tare?
— Nu, e bine. Le povestește tuturor vecinelor ce nepoți minunați are. Și e atât de mulțumită, de parcă a întinerit.
— Dar tu? N-ai obosit din cauza noastră?
Ana a râs:
— Din contră. Mi-a fost mai ușor. Când nu ești singură cu toate, ci le împarți cu cineva, parcă totul e altfel.
— Înțeleg. O să mă străduiesc să fie mai des așa.
— Mulțumesc, Ioana.
Și atunci Ioana a înțeles că supărarea nu trecuse fiindcă venise ea și reparase totul dintr-odată, ci fiindcă, în sfârșit, ea și Ana vorbiseră cu adevărat și se înțeleseseră una pe cealaltă. Nu mai erau două fiice separate, fiecare în colțul ei de viață, ci o singură echipă, care avea să fie alături de mamă, să se sprijine și să împartă aceeași răspundere.
— Ioana! — mama a fost prima care s-a repezit spre fiica ei, a strâns-o în brațe și a acoperit-o cu sărutări. — Fata mea dragă… eu credeam că nu mai vii.