— Ioana! — a strigat mama cea dintâi, s-a aruncat spre ea, a îmbrățișat-o și a sărutat-o pe obraji. Fata mea dragă! Eu credeam că nu mai ajungi.
— Ioana, chiar ne-ai uitat de tot? vocea surorii ei răsuna supărată chiar și prin telefon. Mama te-a rugat să vii la ziua ei!
Ioana a lipit receptorul mai bine de ureche și, în același timp, a amestecat terciul din cratiță. În spatele ei foșnea Matei, băiețelul de trei ani, cerând atenție, iar din camera copiilor se auzea plânsul fetiței mai mici.
— Ana, ți-am explicat doar. Mara are febră de trei zile. Cum să plec acum la Kaluga?
— Și o bonă nu poți lua? Sau s-o lași cu soțul? În glasul Anei se simțea o iritare care creștea cu fiecare secundă. Mama s-a întristat tare că nu vii. Toată dimineața a întrebat când ajunge Ioana.
Ioana a simțit cum ceva i se strânge dureros în piept. Mama chiar o așteptase, fără îndoială pregătise plăcintele ei preferate cu varză, scosese serviciul cel bun. Dar ce putea să facă?
— Radu e plecat cu serviciul până miercuri, iar cu un copil bolnav nu te urci în tren. Ana, încearcă să mă înțelegi…
— Da, da, te înțeleg! a tăiat-o sora ei brusc. Tu ai mereu un motiv: serviciul, copiii, soțul. Mama a făcut deja șaptezeci și unu de ani, iar tu ultima dată ai fost la ea de Anul Nou.
Ioana a pus cratița deoparte și și-a șters mâinile de șorț. Matei o trăgea de poală, arătându-i o mașinuță stricată.
— Mama, repar-o, a mormăit el.
— Stai un pic, puiule, a spus Ioana încet, apoi a dus din nou telefonul la ureche. Ana, știi bine cât de greu îmi este să plec. Doi copii mici, două joburi, doar ca să ne descurcăm…
— Și eu ce fac, nu muncesc? a izbucnit Ana. Și eu am o fată! Irina are deja paisprezece ani, se poate descurca singură. Dar eu mi-am făcut timp, mi-am luat zi liberă…
— Tu ai o fiică adolescentă, eu am doi copii mici! a cedat Ioana. Îți dai măcar seama ce înseamnă să lași un copil de trei ani și unul abia ieșit din scutece?
— Hai, las-o! Marei îi fac aproape doi ani, ce nou-născut? sora ei era deja gata de ceartă în toată regula. Pur și simplu nu vrei să vii, asta e tot. Ți-e bine la Moscova, în apartamentul tău, și de acolo nu te clintești.
Ioana a simțit cum începe să fiarbă pe dinăuntru. Bine? Dacă Ana ar fi știut cum aleargă ea între serviciu, grădiniță, policlinică și magazine. Dacă ar fi văzut-o trezindu-se la șase dimineața, hrănind copiii, pregătindu-l pe Matei pentru grădiniță, fugind apoi spre birou, iar seara grăbindu-se la al doilea job, unde mai dădea și meditații.
— Ana, ajunge! a spus Ioana tăios. Nu-mi vorbi mie despre cât de comod îmi e. Tu nu știi cum trăiesc.
— Ba știu! Știu foarte bine! vocea surorii devenise și mai aspră. Toți știu ce grozav s-a descurcat Ioana la Moscova, cum muncește, cum câștigă. Iar mama stă singură în Kaluga și nimeni nu-și mai amintește de ea.
— Ce legătură au banii cu asta?! Și mama nu e singură, doar locuiești lângă ea!
— Aha, locuiesc aproape! Deci totul cade pe mine? Eu o duc la doctor, eu îi cumpăr mâncare, eu fac curat prin casă, pentru că ea nu mai are putere. Iar prințesa de la Moscova se îndură o dată la șase luni să mai dea un telefon!
Ioana a avut senzația că a fost pălmuită. O dată la șase luni? Ea o suna în fiecare săptămână. E drept, convorbirile erau scurte — ba nu o lăsau copiii, ba fugea de la muncă spre casă.
— Eu sun, Ana. Și nu o dată la jumătate de an, ci tot timpul.
— Una e să suni și alta e să vii, a răspuns sora ei rece. Bine, nu te mai deranjez. Am să-i spun mamei că ai treburi mai importante decât ziua ei.
— Ana, așteaptă…
Dar sora ei închisese deja.
Ioana a lăsat încet telefonul jos și și-a sprijinit fruntea de peretele rece. Matei încă stătea lângă ea cu mașinuța stricată în mâini.
— Mami, plângi? a întrebat el, ridicându-și privirea spre chipul ei.
— Nu, iubitul meu, sunt doar puțin obosită, Ioana l-a luat în brațe și l-a sărutat pe creștet. Hai să vedem ce are mașinuța ta.
Doar că gândurile ei erau departe de jucărie. În minte îi răsunau vorbele surorii: „prințesa de la Moscova”, „ai treburi mai importante decât mama”. Oare chiar așa era? Oare chiar uitase de familie?
Spre seară, când copiii au adormit în sfârșit, Ioana s-a așezat în bucătărie cu o cană de ceai în față. În apartament era liniște, se auzea doar ticăitul ceasului. A luat telefonul, a vrut să o sune pe Ana, dar nu a avut curajul. Ce să-i spună? Sora ei era furioasă și, poate, nu fără motiv.
Ioana și-a amintit cum, în copilărie, ea și Ana erau nedespărțite. Ana era cu patru ani mai mare, o apăra pe sora mai mică în curte, o ajuta la teme. Apoi Ioana a intrat la universitate, la Moscova, iar părinții nu mai conteneau de mândrie: „Ioana noastră a intrat în capitală, fata noastră deșteaptă!”
Pe atunci, Ana lucra ca asistentă medicală la policlinică, se vedea cu Mihai și se pregătea de nuntă. Avea douăzeci și trei de ani și, în ochii Ioanei, părea deja femeie în toată firea, sigură pe ea. Iar Ioana era doar o fată care pleca pentru prima dată de acasă.