— Gustă, a spus. Îți plăcea mereu plăcinta asta.
Asta l-a scos definitiv din scenariul pe care și-l pregătise. Nu se așteptase nici la calm, nici la această grijă stranie.
— Te porți ciudat, a mormăit el, dar totuși s-a așezat pe scaun.
Maria s-a așezat în fața lui. Între ei era aceeași masă la care, odinioară, cinau, își făceau planuri, își spuneau ce li se întâmplase peste zi. Acum, masa părea o graniță peste care nu se mai putea trece atât de ușor.
— Doar am încetat să mă mai țin de ceva ce plecase deja de mult, a spus ea după o pauză. Când un om a hotărât să plece, nu-l poți opri. Și nici nu trebuie.
Radu a privit-o fix, căutând prefăcătorie pe chipul ei. Dar ea rămânea liniștită.
— Mă lași să plec așa, pur și simplu? în vocea lui s-a strecurat ceva ce nici el nu se așteptase să audă.
Maria a zâmbit ușor, dar în zâmbetul acela nu mai era căldura de altădată.
— Pur și simplu? Nu. Dar nu mai văd niciun sens să mă agăț de un om care a ales deja.
El și-a coborât privirea. Ceva l-a înțepat neplăcut înăuntru.
— Oricum nu te vei descurca singură, a aruncat el, încercând să-și recâștige superioritatea obișnuită. Apartamentul… înțelegi, nu? Mi-am vândut partea.
Maria a dat din cap.
— Înțeleg.
— Și asta nu te sperie deloc?
Ea a tăcut o clipă.
— Mă sperie, a spus sincer. Dar nu așa cum m-ar fi speriat înainte.
El s-a încruntat și mai tare.
— Ce ar trebui să însemne asta?
Maria a privit pe fereastră. Afară, seara cobora încet peste blocuri.
— Înainte îmi era teamă să te pierd, a rostit ea încet. Acum am înțeles că pe mine mă pierdusem mult mai devreme. Și asta era mult mai înfricoșător.
Radu și-a strâns buzele. Începea să nu se mai simtă în largul lui.
— Frumoase vorbe ai, a râs el scurt. Numai că viața nu se schimbă cu vorbe.
— Sunt de acord, a spus ea cu aceeași voce egală. Tocmai de aceea nu mai am de gând să trăiesc cum am trăit până acum.
El s-a ridicat brusc.
— Crezi că totul va deveni altfel doar pentru că ai decis tu?
Maria l-a privit fără să clipească.
— Nu, a spus. Totul va deveni altfel pentru că nu voi mai permite nimănui să se poarte cu mine ca și cum n-aș valora nimic.
În vocea ei era o asemenea fermitate, încât Radu, pentru o secundă, a rămas descumpănit.
A simțit cum în el se ridică furia, amestecată cu altceva — cu ceva căruia nu voia să-i dea nume.
— O să regreți, a spus printre dinți.
Maria a tăcut.
El a mai stat câteva secunde, așteptând ca ea să reacționeze totuși. Dar ea nu a spus nimic. Atunci s-a îndreptat nervos spre ieșire.
La ușă, Radu s-a oprit.
— Asta e tot? a întrebat fără să se întoarcă. Nici măcar nu încerci să mă oprești?
În cameră s-a făcut o liniște adâncă.
— Nu, a răspuns Maria calm.
Clicul încuietorii a sunat neobișnuit de tare.
Când ușa s-a închis, ea a rămas din nou singură. Dar singurătatea aceea nu-i mai apăsa umerii. Era altfel — tăcută, stranie, aproape ușoară.
Maria s-a apropiat de masă, a luat o felie de plăcintă și s-a așezat. Dincolo de geam, luminile se aprindeau una câte una, orașul își continua viața, iar în mișcarea lui era ceva neașteptat de încurajator.
A sorbit din ceai și, pentru prima dată după multă vreme, i-a simțit cu adevărat gustul — plin, cald, real.
Undeva, adânc în ea, s-a născut o senzație discretă: în față mai exista ceva. Nu imediat. Nu ușor. Dar altfel.
Și în liniștea aceea, încărcată cu un sens nou, Maria a înțeles limpede: acesta nu era sfârșitul.
Totul abia începea.
Dimineața a venit aproape fără zgomot. Nu se auzeau pașii obișnuiți pe hol, nu se trânteau ușile dulapurilor, nu clincheteau ceștile. Lumina se strecura moale prin perdele, atingând cu prudență camera și realitatea nouă în care Maria trebuia, de acum înainte, să trăiască. Nu s-a trezit dintr-odată: mai întâi a deschis ochii, apoi a rămas mult timp nemișcată, ascultând ce se petrecea înăuntrul ei. Nu era panică. Era gol, dar golul acela nu o mai speria. Semăna mai degrabă cu o pagină albă.
Maria s-a ridicat încet, și-a pus halatul și a mers în bucătărie. Plăcinta de ieri era încă pe masă. Câteva felii rămăseseră neatinse. A privit-o câteva clipe, apoi a pus farfuria liniștită în frigider. Nu mai era semnul așteptărilor sfărâmate, ci doar o plăcintă. Mâncare obișnuită.
Ziua a început cu lucruri mărunte. A deschis larg ferestrele, lăsând aerul rece și proaspăt să intre în casă, a mutat câteva obiecte pe care înainte nu îndrăznea să le schimbe fără să întrebe. Fiecare mișcare părea un pas mic — invizibil pentru ceilalți, dar important pentru ea. Apartamentul înceta, încetul cu încetul, să mai fie o memorie comună și devenea spațiul ei.
Spre prânz, soneria a sunat. Maria a încremenit. Inima i s-a strâns o clipă — obișnuința de a aștepta răul nu dispăruse încă. Dar în fața ușii se afla un bărbat necunoscut, de vârstă mijlocie, cu un dosar în mână.
— Bună ziua. Victor Popescu. Vin în legătură cu apartamentul.
Maria a înțeles imediat. În fața ei era omul căruia Radu îi vânduse partea lui.
— Intrați, a spus ea calm.