Bărbatul a intrat și a privit în jur, dar fără obrăznicie, fără presiune. În ochii lui nu era dorința de a o umili sau de a profita de situație — doar o reținere practică.
— Înțeleg că împrejurările nu sunt simple, a început el, dar tot trebuie să discutăm cum mergem mai departe.
S-au așezat la masă. Discuția nu s-a dovedit atât de înspăimântătoare pe cât și-o imaginase ea în timpul nopții. Noul coproprietar i-a enumerat calm variantele posibile: cumpărarea părții lui, un schimb, o înțelegere temporară privind folosirea apartamentului, dacă reușeau să ajungă la un acord.
Maria asculta atent. Înainte, astfel de probleme le rezolva mereu Radu. Acum, hotărârea depindea doar de ea.
— Am nevoie de puțin timp, a spus în cele din urmă.
— Firește, a dat din cap Victor Popescu. Nu am de gând să pun presiune pe dumneavoastră. Dar nici nu putem amâna la nesfârșit.
După ce el a plecat, Maria a rămas mult timp în tăcere. Pentru prima dată după ani întregi, în fața ei era o alegere pe care nimeni nu o putea face în locul ei. Fără indicațiile altcuiva, fără apăsare, fără frica veche de a greși.
Au trecut câteva zile. A început să caute informații, să sune specialiști, să ceară sfaturi, să citească acte. Era greu. Uneori i se părea că nu înțelege nimic, că totul era prea încâlcit și nu era pentru ea. Dar cu fiecare pas nou, înăuntrul ei apărea tot mai multă siguranță. Nu bruscă, nu zgomotoasă — tăcută, treptată, adevărată.
Între timp, Radu încerca să se obișnuiască în noua lui viață. La început i se părea că învinsese. Altă femeie, altă casă, senzația de libertate și de dreptate proprie. Dar ușurința aceea a început destul de repede să se risipească.
Noua realitate nu era atât de comodă cum și-o imaginase. Acolo nu exista stabilitatea cu care, fără să-și dea seama, se obișnuise. Nimeni nu-l aștepta cu cina, nimeni nu se adapta după dispozițiile lui, nimeni nu-i suporta în tăcere iritările. Discuțiile deveniseră altfel — mai dure, mai exigente, mai directe.
Fiul despre care Radu vorbise cu atâta mândrie nu era nici el o simplă dovadă a unei noi vieți fericite. Băiatul nu se grăbea să-l primească drept tată. Între ei se simțea o distanță pe care nu o puteai șterge cu vorbe mari și promisiuni frumoase.
Săptămânile treceau. Radu se surprindea tot mai des iritat. Viața nouă îi cerea răbdare, implicare și responsabilitate — tocmai lucrurile pentru care nu era pregătit. A început să-și amintească vechea casă. Dar nu și-o amintea așa cum fusese cu adevărat, ci așa cum ar fi vrut acum să fi fost.
Într-o seară, s-a oprit în fața blocului cunoscut. A stat mult timp pe trotuar și s-a uitat la ferestre. La una dintre ele era lumină. Știa: Maria era acasă.
A urcat. Ușa nu s-a deschis imediat. Maria l-a privit liniștit, fără teamă și fără mirare.
— De ce ai venit? l-a întrebat.
El a ezitat. Cuvintele care, pe drum, i se păruseră atât de simple, s-au risipit brusc și și-au pierdut sensul.
— Să vorbim, a răspuns în cele din urmă.
Ea s-a dat la o parte fără un cuvânt, lăsându-l să intre. Apartamentul se schimbase. Nu complet, dar vizibil. Era mai puțin aglomerat, mai luminos, mai aerisit.
— Ai mutat totul pe aici, a spus el, privind în jur.
— Câte ceva, a răspuns Maria.
S-au așezat. De data aceasta, pe masă nu era nici ceai, nici plăcintă. Doar o discuție de care nu mai aveau unde să se ascundă.
— Cum ești? a întrebat Radu.
— Bine, a spus ea scurt.
Pauza s-a prelungit.
— M-am gândit… poate am putea… a început el, dar nu a reușit să ducă fraza până la capăt.
Maria l-a privit atent.
— Să ne întoarcem la ce a fost? a întrebat ea încet.
El a dat din cap, fără să ridice ochii.
Ea a tăcut destul de mult. Nu pentru că ar fi ezitat. Pur și simplu avea nevoie ca răspunsul să se așeze definitiv.
— Nu, a spus Maria.
Radu și-a ridicat brusc privirea.
— De ce?
Ea a oftat.
— Pentru că eu nu mai sunt aceeași, a răspuns calm. Și nici tu nu mai ești același.
El s-a încruntat.
— Oamenii se schimbă.
— Da, a fost de acord Maria. Dar nu atunci când doar li s-a făcut incomod să trăiască urmările propriilor alegeri.
Chipul lui s-a încordat.
— Crezi că de asta am venit?
— Cred că ai venit pentru că acolo lucrurile nu s-au dovedit a fi cum ți le-ai imaginat, a spus ea blând.
El a vrut să răspundă, dar nu a găsit cuvintele potrivite.
— Nu sunt supărată pe tine, a continuat Maria. Și nu mă mai țin nici de durere. Dar nu vreau și nu voi mai intra într-un loc în care nu am fost prețuită.
Radu s-a ridicat și a făcut câțiva pași prin cameră.
— Deci asta e tot? a întrebat.
— Tot, a răspuns ea.
El s-a oprit lângă ușă, aproape ca data trecută.
— Te-ai schimbat mult, a spus el.
— În sfârșit, a rostit Maria încet.
A plecat fără vorbe mari și fără să trântească ușa.
Au mai trecut câteva luni. Maria a luat decizia finală — a cumpărat partea din apartament. Nu i-a fost deloc ușor: a trebuit să regândească multe lucruri, să ceară ajutorul unor cunoscuți, să renunțe pentru o vreme la cheltuieli inutile, să înțeleagă ceea ce înainte i se părea inaccesibil. Dar a reușit.
Și la serviciu s-au schimbat multe. Maria a început să-și asume mai multă responsabilitate, a învățat să vorbească despre condițiile ei, să-și apere limitele și să spună „nu” acolo unde înainte ar fi acceptat automat.
Viața ei nu a devenit perfectă. Au existat zile grele, oboseală, îndoieli, momente în care ar fi vrut să se ascundă de toate deciziile. Dar acum avea ceva esențial — un sprijin interior pe care nimeni nu i-l mai putea lua atât de ușor.
Într-o seară, a copt din nou o plăcintă cu vișine. Nu din obișnuință. Nu ca să bucure pe cineva sau să țină pe cineva lângă ea. Ci pur și simplu pentru că așa își dorea ea.
A pus ceainicul pe foc și a deschis fereastra. Un vânt ușor a mișcat perdelele.
Maria s-a așezat la masă, și-a tăiat o felie de plăcintă și a sorbit din ceai. Gustul era cunoscut, același ca înainte, dar senzația dinăuntrul ei era cu totul alta.
Acum, plăcinta aceea nu mai era simbolul așteptării.
Devenise semnul alegerii ei.
A privit pe fereastră. Orașul își trăia viața obișnuită. Dar pentru Maria totul se schimbase.
Și în calmul acela, în liniștea simplă a serii, a simțit limpede: viața ei nu mai depindea de voința altcuiva.
Îi aparținea doar ei.