— Poate, — a răspuns ea. — Numai că nici eu nu eram fericită. Doar că prea mult timp nu mi-am dat voie să înțeleg asta.
El a pufnit disprețuitor.
— Și acum ce? O să faci pe femeia puternică?
Ea nu i-a răspuns imediat. A luat o ceașcă, a turnat ceai și a pus-o în fața lui.
— Gustă, — a spus. — Îți plăcea mereu plăcinta asta.
Asta l-a scos complet din scenariul pe care și-l pregătise. Nu se așteptase nici la liniște, nici la această grijă stranie.
— Te porți ciudat, — a mormăit el, dar până la urmă s-a așezat pe scaun.
Maria s-a așezat în fața lui. Între ei se afla masa la care altădată cinaseră, făcuseră planuri, povestiseră ce li se întâmplase peste zi. Acum masa părea o graniță peste care nu se mai putea trece atât de ușor.
— Am încetat doar să mă mai țin de ceva ce plecase de mult, — a spus ea după o pauză. — Când un om a hotărât să plece, nu-l poți opri. Și nici nu trebuie.
Andrei a privit-o fix, căutând pe chipul ei o urmă de prefăcătorie. Dar Maria rămânea liniștită.
— Așa simplu îmi dai drumul? — în glasul lui a apărut ceva neașteptat chiar și pentru el.
Maria a zâmbit slab, însă în zâmbetul acela nu mai era căldura de altădată.
— Simplu? Nu. Dar nu mai văd rostul să mă agăț de un om care și-a făcut deja alegerea.
El și-a ferit privirea. Ceva neplăcut l-a înțepat pe dinăuntru.
— Oricum n-o să te descurci singură, — a spus, încercând să-și recâștige sentimentul familiar de superioritate. — Apartamentul… înțelegi, nu? Mi-am vândut partea.
Maria a dat din cap.
— Înțeleg.
— Și asta nu te sperie deloc?
Ea a tăcut o clipă, gândindu-se.
— Mă sperie, — a spus sincer. — Dar nu așa cum m-ar fi speriat înainte.
El s-a încruntat și mai tare.
— Ce ar trebui să însemne asta?
Maria a privit spre fereastra dincolo de care se lăsa seara.
— Înainte mă temeam să nu te pierd pe tine, — a rostit încet. — Acum am înțeles că pe mine mă pierdusem cu mult înainte. Iar asta era mult mai înfricoșător.
Andrei și-a strâns buzele. Începea să se simtă nelalocul lui.
— Frumoase vorbe, — a râs el scurt. — Numai că viața nu se schimbă din vorbe.
— Sunt de acord, — a răspuns ea egal. — De aceea nu mai am de gând să trăiesc așa cum am trăit până acum.
El s-a ridicat brusc.
— Tu chiar crezi că totul o să fie altfel doar pentru că ai hotărât tu?
Maria l-a privit calm.
— Nu, — a spus. — Totul va fi altfel pentru că nu mai permit nimănui să se poarte cu mine ca și cum n-aș valora nimic.
În vocea ei era o fermitate atât de limpede, încât Andrei, pentru o secundă, a rămas descumpănit.
A simțit cum în el se ridică furia, amestecată cu altceva — cu ceva căruia nu voia să-i dea nume.
— O să regreți, — a aruncat el.
Maria a tăcut.
El a mai stat câteva secunde, așteptând totuși o reacție. Dar ea nu a spus nimic. Atunci s-a îndreptat cu pași repezi spre ieșire.
Chiar lângă ușă, Andrei s-a oprit.
— Și atât? — a întrebat fără să se întoarcă. — Nici măcar nu încerci să mă oprești?
În cameră s-a făcut o liniște adâncă.
— Nu, — a răspuns Maria calm.
Clicul încuietorii a răsunat nefiresc de tare.
Când ușa s-a închis, ea a rămas din nou singură. Dar singurătatea aceea nu-i mai apăsa umerii. Era altfel — tăcută, neobișnuită, aproape ușoară.
Maria s-a apropiat de masă, a luat o felie de plăcintă și s-a așezat. Dincolo de fereastră se aprindeau luminile una câte una, orașul își vedea de viața lui, iar în mișcarea aceea exista ceva neașteptat de încurajator.
A sorbit din ceai și, pentru prima dată după multă vreme, a simțit cu adevărat gustul — plin, cald, real.
Undeva, adânc în ea, s-a născut o senzație tăcută: mai exista ceva înainte. Nu imediat. Nu ușor. Dar altfel.
Și în liniștea aceea încărcată de un sens nou, Maria a înțeles limpede: acesta nu era sfârșitul.
Totul abia începea.
Dimineața a venit aproape fără zgomot. Nu se auzeau pașii obișnuiți pe hol, nu pocneau ușile dulapurilor, nu zornăiau ceștile. Lumina se strecura blând prin perdele, atingând camera cu grijă și realitatea nouă în care Maria trebuia de acum să trăiască. Nu s-a trezit dintr-odată: mai întâi a deschis ochii, apoi a rămas mult timp nemișcată, ascultând ce se petrecea înăuntrul ei. Nu era panică. Era un gol, dar golul acela nu o mai înspăimânta. Semăna mai degrabă cu o pagină albă.
Maria s-a ridicat încet, și-a pus halatul pe umeri și a mers în bucătărie. Plăcinta de ieri era încă pe masă. Câteva felii rămăseseră neatinse. A privit-o câteva clipe, apoi a pus farfuria în frigider, fără grabă. Acum nu mai era semnul unor așteptări sfărâmate, ci doar o plăcintă. Mâncare obișnuită.
Ziua a început cu lucruri mărunte. A deschis larg ferestrele, lăsând aerul rece și proaspăt să intre în casă, a mutat câteva obiecte pe care înainte nu îndrăznea să le schimbe fără să discute cu el. Fiecare mișcare părea un pas mic — neînsemnat pentru cineva din afară, dar important pentru ea. Apartamentul înceta încet să mai fie o memorie comună și devenea spațiul ei.
Spre prânz, soneria a sunat. Maria s-a încordat. Inima i s-a strâns pentru o secundă — obiceiul de a aștepta ceva rău nu dispăruse încă. Dar în fața ușii stătea un bărbat necunoscut, de vârstă mijlocie, cu un dosar în mână.