— Bună ziua. Radu Popescu. Am venit în legătură cu apartamentul.
Maria a înțeles pe loc. În fața ei se afla chiar omul căruia Andrei îi vânduse partea lui.
— Poftiți, — a spus ea liniștit.
Bărbatul a intrat, a privit în jur, dar fără obrăznicie și fără presiune. În ochii lui nu se vedea dorința de a o umili sau de a profita de situație — doar o reținere practică, de om venit să rezolve o problemă.
— Înțeleg că împrejurările nu sunt simple, — a început el, — dar tot trebuie să discutăm cum procedăm mai departe.
S-au așezat la masă. Discuția nu a fost atât de înfricoșătoare pe cât și-o imaginase ea în timpul nopții. Noul coproprietar i-a enumerat calm variantele posibile: răscumpărarea cotei, un schimb, stabilirea temporară a modului în care putea fi folosit apartamentul, dacă reușeau să ajungă la o înțelegere.
Maria asculta atent. Înainte, asemenea lucruri le rezolva mereu Andrei. Acum, hotărârea depindea doar de ea.
— Am nevoie de puțin timp, — a spus în cele din urmă.
— Desigur, — a încuviințat Radu Popescu. — Nu am de gând să vă presez. Dar nici nu vom putea amâna la nesfârșit.
După ce el a plecat, Maria a mai rămas multă vreme în tăcere. Pentru prima dată după ani întregi, în fața ei se afla o alegere pe care nimeni nu o putea face în locul ei. Fără indicații străine, fără apăsare, fără teama veche de a greși.
Au trecut câteva zile. A început să caute informații, să sune specialiști, să ceară sfaturi, să citească acte. Era greu. Uneori i se părea că nu pricepe nimic, că totul este prea încâlcit și nu e pentru ea. Dar cu fiecare pas nou, înăuntrul ei creștea un strop de siguranță. Nu bruscă, nu zgomotoasă — tăcută, treptată, adevărată.
Între timp, Andrei încerca să se așeze în viața lui cea nouă. La început i se părea că învinsese. Altă femeie, altă casă, senzația de libertate și de dreptate personală. Însă ușurarea aceea a început destul de repede să se stingă.
Noua realitate nu era atât de comodă pe cât o visase el. Acolo nu exista stabilitatea aceea cu care se obișnuise fără să-și dea seama. Nimeni nu-l aștepta mereu cu cina pregătită, nimeni nu se mula după stările lui, nimeni nu-i suporta în tăcere iritările. Discuțiile erau altfel — mai aspre, mai directe, mai pline de pretenții.
Fiul despre care Andrei vorbise cu atâta mândrie nu era nici el o dovadă simplă a unei noi vieți fericite. Băiatul nu se grăbea să-l primească drept tată. Între ei se simțea o distanță pe care nu o puteau șterge nici vorbele mari, nici promisiunile frumoase.
Săptămânile treceau. Andrei se surprindea tot mai des iritat. Viața nouă îi cerea răbdare, implicare și responsabilitate — exact lucrurile pentru care se dovedise nepregătit. A început să-și amintească vechea casă. Dar nu și-o amintea așa cum fusese cu adevărat, ci așa cum îi convenea acum să o vadă.
Într-o seară s-a oprit în fața blocului cunoscut. A stat mult pe trotuar și a privit spre ferestre. Într-una dintre ele ardea lumina. Știa: Maria era acasă.
A urcat. Ușa nu s-a deschis imediat. Maria l-a privit calm, fără teamă și fără mirare.
— De ce ai venit? — a întrebat ea.
El s-a fâstâcit. Cuvintele care pe drum i se păruseră atât de simple s-au destrămat deodată și și-au pierdut sensul.
— Să vorbim, — a răspuns până la urmă.
Ea s-a dat la o parte în tăcere, lăsându-l să intre. Apartamentul se schimbase. Nu complet, dar vizibil. Erau mai puține lucruri inutile, mai multă lumină, mai mult aer.
— Ai mutat totul pe aici, — a spus el, uitându-se în jur.
— Puțin, — a răspuns Maria.
S-au așezat. De data aceasta, pe masă nu era nici ceai, nici plăcintă. Doar o discuție de care nu mai aveau unde să se ascundă.
— Cum ești? — a întrebat Andrei.
— Bine, — a spus ea scurt.
Pauza s-a lungit.
— M-am gândit… poate că am putea… — a început el, dar nu a reușit să termine fraza.
Maria l-a privit atent.
— Să ne întoarcem la ce a fost? — a întrebat încet.
El a dat din cap, fără să ridice ochii.
Ea a tăcut destul de mult. Nu fiindcă se îndoia. Avea nevoie doar ca răspunsul să se așeze definitiv în aer.
— Nu, — a spus Maria.
Andrei a ridicat brusc privirea.
— De ce?
Ea a oftat.
— Pentru că eu nu mai sunt cea de atunci, — a răspuns calm. — Și nici tu nu mai ești același.
El s-a încruntat.
— Oamenii se schimbă.
— Da, — a fost de acord Maria. — Dar nu atunci când pur și simplu începe să le fie incomod să trăiască urmările propriilor alegeri.
Chipul lui s-a încordat.
— Tu crezi că doar de asta am venit?
— Cred că ai venit pentru că acolo lucrurile nu au ieșit așa cum ți le-ai închipuit, — a spus ea blând.
El a vrut să răspundă, dar nu a găsit cuvintele potrivite.
— Nu sunt supărată pe tine, — a continuat Maria. — Și nu mă mai țin nici de durere. Dar nu vreau și nu voi mai intra într-un loc în care nu am fost prețuită.
Andrei s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră.
— Deci asta e tot? — a întrebat.
— Tot, — a răspuns ea.
El s-a oprit lângă ușă, aproape ca data trecută.
— Te-ai schimbat mult, — a spus el.
— În sfârșit, — a rostit Maria încet.
A plecat fără vorbe mari și fără să trântească ușa.
Au mai trecut câteva luni. Maria a luat hotărârea definitivă — a răscumpărat partea din apartament. Nu i-a fost ușor: a trebuit să-și revadă multe planuri, să ceară ajutorul unor cunoscuți, să renunțe pentru o vreme la cheltuieli inutile, să deslușească lucruri care înainte i se păreau inaccesibile. Dar a reușit.
Și la serviciu multe s-au schimbat. Maria a început să-și asume mai multă responsabilitate, a învățat să vorbească despre condițiile ei, să-și apere limitele și să spună „nu” acolo unde înainte accepta automat.
Viața ei nu a devenit perfectă. Au existat zile grele, oboseală, îndoieli, momente în care ar fi vrut să se ascundă de toate hotărârile. Dar acum avea ceva esențial — un sprijin interior care nu mai putea fi smuls atât de ușor.
Într-o seară a copt din nou plăcintă cu vișine. Nu din obișnuință. Nu ca să bucure pe cineva sau ca să țină pe cineva lângă ea. Ci pur și simplu fiindcă așa își dorea.
A pus ibricul pe foc și a deschis fereastra. Vântul ușor a mișcat perdelele.
Maria s-a așezat la masă, și-a tăiat o felie de plăcintă și a sorbit din ceai. Gustul era cunoscut, același de altădată, însă ceea ce simțea înăuntru era cu totul diferit.
Acum plăcinta aceea nu mai era simbolul așteptării.
Devenise semnul alegerii ei.
A privit pe fereastră. Orașul își continua viața obișnuită. Dar pentru Maria totul se schimbase.
Și în liniștea aceea, în pacea simplă a serii, a simțit limpede: viața ei nu mai depinde de voința altcuiva.
Îi aparține numai ei.