— Datele au fost confruntate automat cu evidențele Ministerului Afacerilor Interne, ale ANAF și ale instituției care urmărește tranzacțiile financiare suspecte. Sistemul a găsit o corespondență cu una dintre alertele de securitate. Vă rog să priviți cu atenție ecranul.
Andreea văzu copia scanată a cărții de identitate prezentate de Mihai. Fotografia era aceeași. Data nașterii era aceeași. Numai că numele de familie din evidența oficială era cu totul altul.
— Nu înțeleg nimic… — șopti ea. — Ce înseamnă asta?
Elena Popescu își retrase mâinile de pe birou, de parcă s-ar fi temut că tânăra din fața ei își va pierde controlul în orice clipă.
— Înseamnă că bărbatul cu care v-ați căsătorit ieri a folosit un act de identitate declarat dispărut în sistemul național. Documentul figurează ca furat de trei ani. Adevăratul Mihai Dobre, născut în 1987 și domiciliat în Iași, a anunțat oficial, în septembrie 2021, pierderea actului și a primit ulterior unul nou. Însă soțul dumneavoastră… — femeia se opri scurt, căutând formularea potrivită. — Persoana care s-a prezentat drept Mihai Dobre este, potrivit evidențelor, un individ a cărui identitate reală nu a putut fi stabilită.
Tăcerea din birou deveni aproape imposibil de suportat. Andreea auzea sângele bubuindu-i în urechi, bâzâitul monoton al ventilatorului vechi din tavan și chiar propria respirație, scurtă și neregulată.
— Nu… nu se poate… — reuși ea să spună. — Îl cunosc de doi ani. I-am întâlnit părinții, îi cunosc prietenii, îi știu viața…
— Ați întâlnit niște oameni pe care vi i-a prezentat drept părinți, — răspunse Elena cu blândețe, dar fără să ezite. — Am trimis solicitarea necesară la Iași. Familia Dobre a confirmat oficial că locuiește în Moldova, că fiul lor lucrează de trei ani în ture la Constanța și că nu a fost niciodată căsătorit.
Andreea se prinse de marginea biroului atât de puternic, încât unghiile îi zgâriară lemnul. În minte îi reveneau, una câte una, amănunte pe care le ignorase. Mihai completa mereu singur fișele de cazare la hoteluri. Nu o lăsase niciodată să intre în vechea lui locuință, spunând că o închiriase pe termen lung. Susținea că el însuși stătea într-un apartament luat cu chirie. Iar cel mai ciudat episod fusese acela în care Andreea încercase să-l prezinte unchiului ei, polițist, iar Mihai anulase întâlnirea în ultimul moment, invocând o scuză lipsită de sens.
— Unde este acum? — întrebă ea, cu gâtul strâns.
— Noi nu avem dreptul să-l reținem, — spuse funcționara, întinzându-i o hârtie mică. — Dar dosarul a fost deja trimis poliției. Sunați imediat la acest număr. Inspectorul care se ocupă de caz așteaptă apelul dumneavoastră. Și, orice s-ar întâmpla, nu vă întoarceți singură la hotel.
Andreea luă hârtia, însă telefonul îi alunecă dintre degetele care tremurau și căzu pe podea. Când se aplecă să-l ridice, ecranul se aprinse. Primise un mesaj nou de la Mihai.
„Iubirea mea, ai terminat? Am comandat micul dejun în cameră. Te așteaptă clătitele cu dulceață de vișine, dar încep să se răcească. Te sărut.”
Andreei i se întoarse stomacul pe dos. Chipul liniștit pe care îl privise cu numai câteva ore înainte îi apăru din nou în fața ochilor. Privirea lui caldă, zâmbetul blând, vocea care îi inspira încredere… Iar acum afla că omul acela nu avea nici măcar un trecut adevărat.
— Încercați să vă liniștiți, — auzi vocea funcționarei ca și cum ar fi venit de undeva, de sub apă. — Echipajele de poliție ar trebui să ajungă imediat. Știți dacă are documentele asupra lui?
— Le poartă mereu… — murmură Andreea. — Actul e în buzunarul interior al sacoului.
Sacoul acela îl aleseseră împreună cu doar o săptămână în urmă. Tot ea îl plătise.
În acel moment se auziră pași apropiindu-se pe coridor. Andreea întoarse capul spre ușă, cu o speranță disperată. Se aștepta să vadă polițiștii.
Dar în prag nu apărură oameni în uniformă, ci bărbatul a cărui prezență îi îngheță trupul până în măduva oaselor.
— Mihai?.. — izbuti ea să șoptească. Pereții încăperii păreau că se rotesc în jurul ei.
El stătea drept în cadrul ușii. Purta cămașa deschisă la culoare pe care Andreea o călcase cu propriile mâini în ajunul cununiei. Era la fel de frumos ca întotdeauna.
Doar ochii nu mai păstrau nimic din tandrețea și dragostea pe care i le cunoscuse. În locul lor se așternuseră o luciditate rece și o oboseală calculată.
— Andreea… — rosti el liniștit.
Din voce îi dispăruse orice urmă de căldură.
— Crede-mă, am făcut tot ce am putut ca să nu ajungem aici. Până în ultima clipă am sperat că lucrurile se vor încheia altfel. Dar se pare că soarta ne-a adus din nou în punctul ăsta.
Elena Popescu se ridică brusc și întinse mâna spre telefon. În aceeași secundă, Mihai făcu un pas înainte, lent, dar hotărât.
— Nu e nevoie, — spuse el calm. — Nu am de gând să rănesc pe nimeni.
Apoi își îndreptă privirea spre Andreea.
— Tu nu ești soția mea. De fapt, n-ai fost niciodată. Dar nu-ți voi face niciun rău. Aveam nevoie doar de… o identitate curată. De un nume credibil pentru câteva luni. Credeam că voi termina totul înainte ca sistemul să fie actualizat.