— Cine… cine ești? — întrebă Andreea în șoaptă. Până și propria voce îi părea străină.
Bărbatul zâmbi obosit, cu o durere adevărată ascunsă în colțurile gurii.
— E mai bine pentru tine să nu afli. Poți să-mi spui în continuare Mihai, dacă asta te ajută… sau să nu-mi mai dai niciun nume. Uită-mă. Vei cere anularea căsătoriei încheiate pe baza unor acte false. În câteva săptămâni, totul va fi desființat oficial. Iartă-mă… — Se opri în mijlocul frazei. Pentru prima dată, în privirea lui apăru ceva profund omenesc. — Mai ales pentru dimineața asta. Îmi pare rău. Mi-am dorit ca măcar acele câteva ore să fie adevărate.
După aceste cuvinte se întoarse și ieși pe coridor la fel de tăcut cum venise.
Aproape un minut mai târziu, doi polițiști intrară în grabă în încăpere. Începură să pună întrebări una după alta, să scrie, să transmită mesaje prin stații. Andreea nu mai putea desprinde decât frânturi de fraze.
„Verificați autogările și gările…”
„Semnalmentele suspectului au fost transmise tuturor echipajelor…”
Ea nu era însă în stare să răspundă nimănui. Stătea nemișcată și privea ecranul telefonului, crăpat când căzuse pe podea. Mesajul lui Mihai despre clătite rămăsese acolo, nesuprimat.
Trecu aproape o oră. După ce i se luă declarația, Andreea se așeză singură pe o bancă din fața Serviciului de Stare Civilă. Abia atunci realitatea celor întâmplate se prăbuși peste ea cu întreaga greutate.
Își aminti ce îi spusese el cu o zi înainte, când îi pusese verigheta pe deget.
„Nu te voi minți niciodată.”
Apoi îi reveni în minte prima lor întâlnire. Cafeneaua mică în care Mihai îi vărsase, chipurile din greșeală, cafeaua pe haină. Întâmplarea aceea aparent nevinovată care le deschisese drumul unul spre celălalt. Felul în care intrase apoi în viața ei fără nicio fisură. Cum se potrivea cu obiceiurile ei, cu locurile pe care le iubea și cu felul ei de a gândi, de parcă ar fi cunoscut-o de ani întregi.
De parcă o studiase cu mult înainte, adunând fiecare detaliu despre ea.
Când își ridică ochii spre cerul cenușiu al dimineții, Andreea înțelese adevărul care o înspăimânta cel mai mult.
Nu faptul că bărbatul cu care se căsătorise se dovedise un infractor cu acte false era cel mai cumplit.
Cel mai rău era că, în ciuda a tot ce aflase, încă nu reușea să-l urască.
Telefonul, lipit provizoriu cu bandă de către unul dintre angajați, vibră din nou.
De data aceasta, pe ecran apăru un mesaj trimis de la un număr necunoscut.
„În frigiderul camerei de hotel, sub un șervețel, vei găsi cheile apartamentului de pe Strada Mărășești. Am lăsat acolo tot ce puteam să-ți las. Nu are nicio legătură cu nunta. Doar… vreau să știi că, măcar în unele privințe, ți-am spus adevărul. Nu mă căuta. Ai grijă de tine, Andreea.”
Andreea strânse telefonul în palmă până când marginile lui îi apăsară pielea.
De undeva, din depărtare, sirenele poliției tăiau liniștea orașului. Probabil că toate ieșirile erau deja supravegheate.
Se ridică încet. Genunchii îi tremurau atât de tare, încât abia se putea ține pe picioare.
Trebuia să-și sune mama și să-i spună că, de fapt, nu existase nicio căsnicie adevărată.
Trebuia să contacteze agenția de turism și să anuleze biletele de avion pentru Roma.
Trebuia să le explice prietenilor că bărbatul pe care îl iubise timp de doi ani fusese, în realitate, o parte dintr-o operațiune pregătită fără cusur.
Porni spre un taxi.
După câțiva pași, se opri.
Rămase mult timp cu privirea ațintită asupra fațadei întunecate a clădirii.
Cu o zi înainte, în același loc, toți strigaseră „Sărutați-vă!”, iar ei se sărutaseră în fața tuturor.
Astăzi aflase acolo cel mai dureros adevăr al vieții sale.
Cea mai mare minciună nu fusese iubirea.
Fusese însăși existența lui.
În clipa aceea, telefonul din geantă începu iar să vibreze insistent.
O suna inspectorul care conducea ancheta.
Andreea nu răspunse imediat.
Privi în depărtare, spre norii de furtună care se îngroșau la orizont.
Acum avea în mână cheile unui apartament despre care nu auzise niciodată.
Și un nume care avea s-o doară ori de câte ori și-l va aminti.
În cele din urmă trase adânc aer în piept și duse telefonul la ureche.
— Alo… Vă ascult.
Chiar atunci, poarta grea de fier din spatele ei se închise cu un zgomot puternic.
Odată cu sunetul acela, Andreea înțelese un lucru fără nicio urmă de îndoială.
Viața ei adevărată începea abia acum.
În existența pe care o lăsa în urmă, aproape nimic nu fusese real.
Nici măcar bărbatul pe care crezuse că îl iubește.
Adevărată fusese numai dimineața aceea încărcată de mirosul crinilor…
Și ultima privire a unui bărbat misterios care nu-i spusese niciodată cine era.
În ziua aceea, Andreea a învățat un singur adevăr.
Uneori, prețul adevărului este pierderea tuturor lucrurilor pe care ai crezut că le ai.
Fiindcă omul înțelege, de cele mai multe ori prea târziu, că cea mai mare înșelare nu este alcătuită doar din minciuni, ci poate fi o viață întreagă care se destramă abia după ce totul i-a alunecat deja printre degete.