Telefonul neașteptat primit în dimineața de după nuntă a răsturnat într-o clipă tot ce crezuse Andreea despre viața ei. O funcționară de la Serviciul de Stare Civilă i-a cerut să vină imediat și a insistat să nu-i spună niciun cuvânt soțului. Când adevărul i-a fost pus în față, era deja prea târziu ca să mai poată salva ceva din ceea ce numise, până atunci, iubire.
În camera de hotel pluteau mirosul puternic al crinilor, urma fină a unui parfum scump și aroma amară a cafelei uitate, care se răcise de mult. Lumina dimineții se strecura printre draperiile groase și desena dungi aurii peste voalul alb aruncat neglijent pe fotoliu și peste valizele rămase deschise. Andreea stătea pe marginea patului și îl privea în tăcere pe Mihai, care încă dormea. În lumina blândă, chipul lui părea atât de liniștit, încât semăna cu un băiat întors, pentru o clipă, în anii tinereții. Peste cinci ore aveau să decoleze spre Roma, iar luna de miere la care visaseră luni întregi urma, în sfârșit, să înceapă.
Vibrația ascuțită a telefonului a sfâșiat liniștea camerei. Andreea tresări și îl apucă repede de pe noptieră, speriată că zgomotul îl va trezi pe Mihai. Pe ecran apărea un număr fix pe care nu-l cunoștea.
— Alo? — șopti ea, ieșind pe balcon și închizând cu grijă ușa în urma sa.
— Vorbesc cu doamna Andreea Marinescu? Sunt Elena Popescu, inspector principal la Serviciul Central de Stare Civilă, unde a fost înregistrată ieri căsătoria dumneavoastră. Vă sun în legătură cu o problemă deosebit de importantă, — spuse femeia pe un ton oficial. Totuși, sub vocea controlată se simțea o tensiune pe care nu reușea s-o ascundă. — În timpul verificării documentelor a apărut o neconcordanță gravă în sistem. Trebuie să veniți personal la sediul nostru cât mai repede.
— Dar avionul nostru pleacă peste câteva ore! — răspunse Andreea, simțind cum o neliniște rece îi coboară în piept. — Nu se poate rezolva mai târziu sau de la distanță?
— Din păcate, nu. Și, doamnă Marinescu… — funcționara tăcu o clipă, apoi își coborî vocea. — Vă rog să veniți singură. Nu-i spuneți nimic domnului Mihai Dobre. Este pentru siguranța dumneavoastră. Ajungeți cât puteți de repede. Vă așteptăm în biroul doisprezece.
Legătura se întrerupse brusc. Andreea rămase nemișcată în mijlocul balconului, cu semnalul scurt al telefonului sunându-i încă în urechi. Aerul răcoros al dimineții nu reușea să-i elibereze pieptul de apăsare. „Vino singură… Nu-i spune soțului tău…” Cuvintele se izbeau unele de altele în mintea ei, fără să-i lase loc pentru vreo explicație liniștitoare.
Când se întoarse în cameră, Mihai era deja treaz. Se întinse leneș, o privi și îi zâmbi cu căldura aceea familiară care o făcuse de atâtea ori să se simtă în siguranță.
— Bună dimineața, nevasta mea, — spuse el vesel.
În clipa în care auzi acele cuvinte, Andreea simți o durere ascuțită în piept. Minciuna pe care trebuia s-o rostească peste câteva secunde îi apăsa trupul ca o greutate adevărată.
— Mihai, tocmai m-au sunat de la serviciu, — începu ea, luptându-se să-și țină vocea dreaptă. — S-a încurcat ceva în actele pentru ultima licitație. Directorul e furios. Mi-a cerut să trec urgent pe acolo și să semnez un proces-verbal. A spus că altfel nu aprobă plata primei.
Expresia lui Mihai se schimbă imediat.
— Duminică? Și chiar în prima dimineață după nuntă? Oamenii ăștia chiar nu mai au pic de rușine. Te duc eu.
— Nu, nu trebuie! — răspunse Andreea prea repede, apoi încercă să-și îndulcească tonul. — Tu mai odihnește-te. Dormi puțin. Mă duc cu un taxi și mă întorc într-o oră, cel mult. Între timp, verifică încă o dată valizele, să nu fi uitat ceva.
Patruzeci de minute mai târziu, taxiul opri în fața clădirii masive din piatră a Serviciului de Stare Civilă. Cu numai o zi înainte intraseră pe aceleași uși, în sunetul marșului nupțial, cu inimile pline de speranță și bucurie. Acum, Andreea nu pășea pe la intrarea principală, ci se strecura printr-o ușă laterală folosită de angajați, cu sentimentul apăsător că ar fi comis o faptă gravă.
Coridoarele erau aproape pustii. În biroul doisprezece o aștepta o femeie trecută de cincizeci de ani, cu ochelari în rame groase. Dosarul subțire aflat pe birou părea, în ochii Andreei, mai greu decât o piatră de moară.
— Poftiți, luați loc, doamnă Marinescu, — spuse Elena Popescu, arătând spre scaun. — Îmi pare rău că a trebuit să vă chemăm în asemenea condiții și cu atâta discreție. Totuși, potrivit procedurii, atunci când compararea automată a bazelor de date ale mai multor instituții scoate la iveală o situație de acest fel, informația poate fi comunicată soțului sau soției numai personal.
— Ce vreți să spuneți? Despre ce neconcordanță este vorba? — întrebă Andreea. Își strângea geanta atât de tare, încât degetele i se albiseră.
Funcționara trase aer în piept și deschise încet dosarul.
— După finalizarea înregistrării căsătoriei de ieri…
Își potrivi ochelarii și întoarse monitorul spre Andreea.