În alte vremuri aș fi căutat un compromis, mi-aș fi ales cu grijă cuvintele și m-aș fi temut că îl rănesc. Acum, însă, nu-mi mai păsa. Nu pentru că devenisem crudă, ci pentru că odată cu vârsta înveți un adevăr simplu: singurătatea este mult mai liniștită decât o relație în care trebuie să suporți ciudățeniile celuilalt doar ca să mai fie cineva în apartament.
Mihai și-a terminat ceaiul și a întrebat cu prudență:
— Ei bine… ce urmează?
M-am ridicat.
— Urmează să mergi acasă.
Se așteptase, evident, la un cu totul alt răspuns.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Și totul din cauza unui fleac?
— Nu. Din cauza faptului că toată seara ai încercat să mă convingi că ar trebui să fiu fericită doar pentru că tu ai ales să-mi acorzi atenție.
A deschis gura ca și cum ar fi vrut să se certe, dar nu a găsit nimic de spus.
S-a ridicat în tăcere, și-a luat geaca și s-a îndreptat spre ușă. Înainte să plece, s-a oprit și s-a întors către mine.
— O să regreți. În ziua de azi sunt foarte puțini bărbați normali.
Am zâmbit și am deschis ușa.
— Dacă ceilalți sunt mai interesanți decât tine, atunci chiar o să-mi iau o pisică.
Mihai a mormăit nemulțumit ceva neinteligibil și a ieșit pe palier.
Ușa s-a închis în urma lui.
În apartament s-a făcut, în sfârșit, liniște.
M-am întors în bucătărie, mi-am luat ceașca și am văzut lângă chiuvetă tubul deschis al cremei. Câteva secunde am rămas privind obiectul, apoi am izbucnit în râs. Am râs atât de tare, încât m-am mirat singură.
Seara fusese atât de absurdă, încât era imposibil să o mai iau în serios.
Și, undeva în mine, am înțeles un lucru simplu: viața mea nu era obligată să fie nefericită doar pentru că nu aveam un bărbat lângă mine.
Râsul nu se mai termina. M-am sprijinit cu palmele de blat, încercând să mă liniștesc, dar de fiecare dată când îmi aminteam chipul serios al lui Mihai și uscătorul din mâinile lui, începeam din nou să râd.
Când veselia s-a domolit, apartamentul mi s-a părut neobișnuit de calm. Afară burnița, picăturile alunecau încet pe geam, iar în chiuvetă se aflau două cești: a mea și cea a musafirului, rămasă ca dovadă a uneia dintre cele mai ridicole seri din ultima vreme.
Am luat automat ceașca lui Mihai și am simțit oboseala. Nu atât din cauza lui, cât din cauza efortului nesfârșit al oamenilor maturi de a se prezenta drept altcineva.
Am deschis robinetul, am clătit urmele de ceai și am observat că, pentru prima dată după o întâlnire nereușită, nu eram dezamăgită. De obicei, astfel de seri lăsau în urmă un gust amar și mă făceau să mă întreb ce greșisem.
De data aceasta era altfel.
Mă simțeam mai ușoară.
Ca și cum cineva îmi dăduse, în sfârșit, voie să ies din cursa nesfârșită numită „grăbește-te să-ți găsești pe cineva cât încă nu este prea târziu”.
Telefonul a vibrat scurt pe masă.
Era un mesaj de la Mihai:
„Tu ai complicat totul. Dar nu sunt supărat pe tine.”
Am recitit de două ori și am zâmbit din nou.
Bineînțeles.
Eu complicasem totul.
Nu omul care își făcuse proceduri cosmetice în baia altcuiva.
Nu i-am răspuns.
Am stins lumina din bucătărie, am luat o pătură și m-am așezat pe canapeaua din sufragerie. Televizorul mergea încet în fundal, dar aproape că nu-l auzeam. Gândurile veneau unul după altul.
În tinerețe crezusem că o relație trebuie neapărat să facă parte din viață. Ca și cum fericirea adevărată nu putea exista fără cineva permanent lângă tine. Apoi veniseră căsnicia, anii de compromisuri, obișnuința de a mă adapta și încercările repetate de a salva ceva ce nu ne mai făcea fericiți pe niciunul.
După divorț, mi-a fost teamă mult timp să rămân singură.
Mai ales seara.
Mă speria liniștea apartamentului, lipsa pașilor străini în spatele meu și partea liberă a patului. Aveam impresia că, dacă nu era nimeni lângă mine, însemna că problema era la mine.
Dar, treptat, viața m-a învățat altceva.
Liniștea poate fi plăcută.
Spațiul gol poate fi confortabil.
Iar singurătatea nu înseamnă neapărat o soartă nefericită.
Uneori, ea te ajută pur și simplu să-ți auzi din nou propriile dorințe.
A doua zi m-am trezit într-o dispoziție surprinzător de bună. Soarele se strecura printre perdele, în bucătărie mirosea a cafea proaspătă, iar neliniștea de după întâlnire lipsea cu desăvârșire.
M-am pregătit pentru serviciu și chiar am început să fredonez încet o melodie.
La birou, prietena mea, Elena, a observat imediat.
— Ei, povestește-mi! Cum a fost întâlnirea cu mecanicul tău auto? m-a întrebat ea, apropiindu-și scaunul.
Am făcut o pauză.
— Ești sigură că vrei să auzi?
După cinci minute, Elena râdea atât de tare, încât abia mai putea respira și își ștergea lacrimile cu un șervețel.
— Stai puțin… repetă! Chiar s-a uscat cu uscătorul tău?
— Din nefericire, da.
— Și ți-a folosit crema?
— Pe cea mai scumpă.
Elena și-a lăsat capul pe birou.
— Nu mai ai voie să mergi singură la întâlniri. Asta nu mai este viață, este un serial de comedie gata scris.
— Măcar acum știu unde dispar uneori produsele cosmetice scumpe.