Toată ziua de lucru m-am simțit neașteptat de bine. Până și șeful, cu observațiile lui permanente, m-a enervat mai puțin decât de obicei.
Seara, însă, s-a întâmplat ceva ce nu aș fi putut anticipa.
Lângă intrarea în bloc am observat o pisică udă, ascunsă sub o bancă. Era mică, slabă și cenușie, cu ochi mari și precauți. Tremura vizibil de frig.
M-am oprit.
Pisica s-a oprit și ea, privind atent către mine.
— Nici să nu începi, am murmurat. Vorbeam în glumă despre pisică. Nu trebuie să iei asta drept invitație din partea destinului.
Animalul a mieunat încet.
Zece minute mai târziu urcam în apartament cu o cușcă de transport cumpărată de la un magazin de animale din apropiere. Înăuntru stătea noua mea cunoștință, udă leoarcă și foarte tăcută.
— Este doar temporar, am spus sever, deschizând ușa. Doar până se oprește ploaia.
Pisica m-a privit cu o neîncredere atât de limpede, încât părea să știe deja că nimeni nu avea s-o mai scoată de acolo.
După o săptămână dormea liniștită pe canapeaua mea.
După o lună se purta în bucătărie ca și cum fusese dintotdeauna stăpâna locului.
Iar ceva mai târziu am observat un lucru uimitor: serile nu mi se mai păreau goale.
După serviciu mă aștepta cineva acasă.
Era obraznică, pufoasă și cerea mâncare în fiecare zi, exact la ora șase, dar nu ținea prelegeri despre standardele femeilor și nu invoca studii misterioase.
Uneori, Elena glumea:
— Ei, ți-ai găsit în sfârșit bărbatul ideal?
— Chiar mai bine, răspundeam eu, mângâind pisica după ureche. Ăsta măcar nu-mi folosește crema.
Mihai a încercat de câteva ori să ia legătura cu mine.
La început mi-a trimis mesaje neutre.
Apoi a început să-mi explice în detaliu cât de greșit îl înțelesesem.
După un timp mi-a trimis chiar o fotografie din sala de sport, cu mesajul: „Lucrez la mine”.
Am privit fotografia mai puțin de trei secunde și l-am blocat.
Nu pentru că eram furioasă.
Pur și simplu nu mai voiam să particip la lupta altui om cu propriile complexe.
Într-o seară stăteam lângă fereastră, cu o cană de ceai fierbinte în mâini. Pisica dormea alături, ghemuită într-o bilă cenușie. Afară se aprindeau treptat ferestrele și luminile orașului, oamenii se grăbeau către destinațiile lor, iar mașinile înaintau încet pe asfaltul lucios de ploaie.
Atunci am înțeles limpede ceva: prea mult timp privisem relația ca pe marele premiu al vieții adulte.
De parcă un om fără partener ar fi fost o versiune neterminată a propriei persoane.
În realitate, lucrurile erau mai simple.
Fericirea nu vine întotdeauna în forma pe care ți-o imaginezi.
Uneori seamănă cu un apartament liniștit.
Cu o pătură caldă pe canapea.
Cu lipsa certurilor fără sens.
Cu libertatea de a rămâne tu însăți.
Și cu o pisică ce întinde somnoroasă lăbuța către mâna ta.
Telefonul s-a luminat din nou.
Pe ecran apărea un mesaj de la un număr necunoscut:
„Sunt Mihai. Încă mai cred că ai tras concluziile prea repede.”
Am privit mesajul câteva secunde, apoi m-am uitat la pisică.
Ea a deschis leneș un ochi și a căscat fără niciun interes.
Am zâmbit, am blocat numărul și am pus telefonul departe.
Apoi am băut din ceaiul care se răcise puțin și, pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit cu adevărat o femeie matură. Nu pentru că lângă mine apăruse, în sfârșit, un bărbat, ci pentru că absența unui bărbat nu mă mai speria deloc.