Ușa sufrageriei s-a izbit de perete înainte ca femeia să apuce să-i strângă din nou încheietura Dariei.
— Dă-i drumul. Imediat.
Vocea mea a răsunat mult mai aspru decât mă așteptasem. Corina a tresărit și s-a întors brusc. Daria și-a smuls mâna, apoi s-a refugiat lângă Sorina. Ilinca era deja în genunchi lângă canapea și scotea de sub ea un telefon vechi, albastru, cu ecranul brăzdat de crăpături. Capacul din spate mai stătea prins doar datorită unei fâșii de bandă adezivă argintie.
— Am înregistrat-o, a spus Ilinca.
Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit după respirația fiicelor mele. Nu plângeau. Inspirau scurt, sacadat și cu grijă, de parcă învățaseră de mult că cel mai sigur lucru era să nu facă zgomot și să nu atragă atenția asupra lor.
Radu a intrat în urma mea și a închis încet ușa. Corina a încercat să zâmbească, însă zâmbetul a apărut prea târziu și i-a rămas pe chip ca o mască prost așezată.
— Andrei, slavă Domnului că ai venit, a rostit ea. Fetele transformă totul într-o dramă inutilă.
Ilinca mi-a întins telefonul cu ambele mâini.
— Ne-a spus că nu avem voie să-ți povestim. A zis că, dacă afli, o vei trimite pe Sorina de aici.
Am luat aparatul. Ecranul era spart într-o pânză de linii albe, dar aplicația de înregistrare rămăsese deschisă.
Am apăsat butonul de redare.
Vocea Corinei a umplut încăperea. Din difuzorul ieftin suna tăioasă, rece și aproape respingătoare.
— Când tatăl vostru nu este acasă, faceți ce spun eu. Dacă mai începi o dată să plângi, mă asigur că Sorina dispare până vineri.
Apoi s-a auzit glasul foarte slab al Dariei.
— Vă rog… nu faceți asta.
Nimeni nu s-a mișcat.
Casa întreagă părea să fi încremenit. Difuzorul de aromă din colț continua să răspândească miros de vanilie, dar, dintr-odată, parfumul acela mi-a întors stomacul pe dos.
Corina a fost prima care și-a recăpătat stăpânirea de sine. Și-a încrucișat brațele și s-a uitat la fete, nu la mine.
— Așa procedăm de acum? Facem înregistrări pe ascuns? În casa logodnicului meu?
— În casa mea, am corectat-o fără să ridic tonul.
Privirea i-a alunecat imediat spre mine.
Sorina rămăsese între Corina și copii. Cu un braț o ținea pe Ilinca de umeri, iar cu celălalt o strângea pe Daria la piept. Abia atunci am observat că încheietura îi tremura fără control.
— Du-le pe fete în sufrageria mică, i-am spus.
Ilinca a clătinat atât de hotărât din cap, încât coada i-a lovit obrazul.
— Nu. Dacă plecăm, o să mintă iar.
Fraza aceea m-a lovit mai puternic decât înregistrarea.
M-am uitat la Radu.
— Încuie intrarea principală și ușa laterală. Nu intră nimeni. Iar ea nu pleacă până când nu terminăm.
Corina a râs scurt.
— Nu poți vorbi serios.
Radu nu i-a răspuns. A ridicat stația și a început să transmită instrucțiuni.
Chipul Corinei s-a schimbat din nou. Expresia impecabilă a dispărut, lăsând în urmă o răceală dură pe care nu mai avea cum s-o ascundă.
— Nu făceam decât să le educ, a declarat ea. Asta se numește disciplină. Tu le permiți orice, iar angajații tăi le încurajează.
Daria și-a ascuns fața în șorțul Sorinei. Ilinca nu și-a luat ochii de la mine. Aștepta să vadă pe cine voi alege să cred.
Am pus singura întrebare care conta cu adevărat.
— De cât timp?
Corina și-a deschis gura, dar Sorina i-a luat-o înainte.
— De la călătoria dumneavoastră la Dealu Mare, a răspuns încet. Poate chiar de mai devreme. Dar totul s-a înrăutățit când a înțeles că fetelor le este frică să vă spună ceva.
Trecuseră opt săptămâni de la plecarea mea la Dealu Mare.
Opt săptămâni lungi în care fiicele mele învățaseră să ocupe cât mai puțin loc și să facă cât mai puțin zgomot în propria lor casă, casa pe care pretindeam că o construisem pentru siguranța lor.
Am simțit cum îmi urcă fierbințeala în obraji.
La început nu a fost furie.
A fost rușine.
Corina a făcut un pas spre mine.
— Vorbești serios? Pe ea o crezi mai mult decât pe mine?
Ilinca a arătat spre telefon.
— Mai sunt și altele.
A spus-o fără nicio urmă de emoție, de parcă nu-i mai rămăsese putere să convingă pe nimeni.
Am început să derulez lista fișierelor.
Douăsprezece înregistrări.
Date diferite.
Durate diferite.
Toate făcute în aceeași cameră și aproximativ la aceeași oră din zi.
Am deschis următorul fișier.
— Stai dreaptă.
S-a auzit scrâșnetul puternic al unui scaun tras pe podea.
— Dacă tatăl vostru se căsătorește cu mine, în casa aceasta se vor respecta regulile mele. Iar menajera nu vă va salva.
Am pornit altă înregistrare.
— Spune-i surorii tale să nu se mai holbeze la mine. Imediat.
Apoi încă una.
— Dacă mă obligați să repet, tatăl vostru va afla ceva despre Sorina. Despre mine, niciun cuvânt.
Radu și-a întors privirea și și-a trecut încet mâna peste gură. Pentru prima dată am văzut pe chipul lui exact ceea ce simțeam și eu: vinovăție. Conștiința faptului că fusese suficient de aproape ca să observe că ceva nu era în regulă, dar nu insistase destul ca să descopere adevărul.
Corina a ascultat încă o înregistrare și, în sfârșit, a înțeles că situația se întorsese definitiv împotriva ei.