Ușa sufrageriei s-a izbit de perete înainte ca femeia să apuce să-i strângă din nou încheietura Dariei.
— Dă-i drumul. Imediat.
Vocea mea a răsunat mult mai aspru decât mă așteptasem. Corina a tresărit și s-a întors brusc. Daria și-a smuls mâna, apoi s-a refugiat lângă Sorina. Ilinca era deja în genunchi lângă canapea și scotea de sub ea un telefon vechi, albastru, cu ecranul brăzdat de crăpături. Capacul din spate mai stătea prins doar datorită unei fâșii de bandă adezivă argintie.
— Am înregistrat-o, a spus Ilinca.
Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit după respirația fiicelor mele. Nu plângeau. Inspirau scurt, sacadat și cu grijă, de parcă învățaseră de mult că cel mai sigur lucru era să nu facă zgomot și să nu atragă atenția asupra lor.
Radu a intrat în urma mea și a închis încet ușa. Corina a încercat să zâmbească, însă zâmbetul a apărut prea târziu și i-a rămas pe chip ca o mască prost așezată.
— Andrei, slavă Domnului că ai venit, a rostit ea. Fetele transformă totul într-o dramă inutilă.
Ilinca mi-a întins telefonul cu ambele mâini.
— Ne-a spus că nu avem voie să-ți povestim. A zis că, dacă afli, o vei trimite pe Sorina de aici.
Am luat aparatul. Ecranul era spart într-o pânză de linii albe, dar aplicația de înregistrare rămăsese deschisă.
Am apăsat butonul de redare.
Vocea Corinei a umplut încăperea. Din difuzorul ieftin suna tăioasă, rece și aproape respingătoare.
— Când tatăl vostru nu este acasă, faceți ce spun eu. Dacă mai începi o dată să plângi, mă asigur că Sorina dispare până vineri.
Apoi s-a auzit glasul foarte slab al Dariei.
— Vă rog… nu faceți asta.
Nimeni nu s-a mișcat.
Casa întreagă părea să fi încremenit. Difuzorul de aromă din colț continua să răspândească miros de vanilie, dar, dintr-odată, parfumul acela mi-a întors stomacul pe dos.
Corina a fost prima care și-a recăpătat stăpânirea de sine. Și-a încrucișat brațele și s-a uitat la fete, nu la mine.
— Așa procedăm de acum? Facem înregistrări pe ascuns? În casa logodnicului meu?
— În casa mea, am corectat-o fără să ridic tonul.
Privirea i-a alunecat imediat spre mine.
Sorina rămăsese între Corina și copii. Cu un braț o ținea pe Ilinca de umeri, iar cu celălalt o strângea pe Daria la piept. Abia atunci am observat că încheietura îi tremura fără control.
— Du-le pe fete în sufrageria mică, i-am spus.
Ilinca a clătinat atât de hotărât din cap, încât coada i-a lovit obrazul.
— Nu. Dacă plecăm, o să mintă iar.
Fraza aceea m-a lovit mai puternic decât înregistrarea.
M-am uitat la Radu.
— Încuie intrarea principală și ușa laterală. Nu intră nimeni. Iar ea nu pleacă până când nu terminăm.
Corina a râs scurt.
— Nu poți vorbi serios.
Radu nu i-a răspuns. A ridicat stația și a început să transmită instrucțiuni.
Chipul Corinei s-a schimbat din nou. Expresia impecabilă a dispărut, lăsând în urmă o răceală dură pe care nu mai avea cum s-o ascundă.
— Nu făceam decât să le educ, a declarat ea. Asta se numește disciplină. Tu le permiți orice, iar angajații tăi le încurajează.
Daria și-a ascuns fața în șorțul Sorinei. Ilinca nu și-a luat ochii de la mine. Aștepta să vadă pe cine voi alege să cred.
Am pus singura întrebare care conta cu adevărat.
— De cât timp?
Corina și-a deschis gura, dar Sorina i-a luat-o înainte.
— De la călătoria dumneavoastră la Dealu Mare, a răspuns încet. Poate chiar de mai devreme. Dar totul s-a înrăutățit când a înțeles că fetelor le este frică să vă spună ceva.
Trecuseră opt săptămâni de la plecarea mea la Dealu Mare.
Opt săptămâni lungi în care fiicele mele învățaseră să ocupe cât mai puțin loc și să facă cât mai puțin zgomot în propria lor casă, casa pe care pretindeam că o construisem pentru siguranța lor.
Am simțit cum îmi urcă fierbințeala în obraji.
La început nu a fost furie.
A fost rușine.
Corina a făcut un pas spre mine.
— Vorbești serios? Pe ea o crezi mai mult decât pe mine?
Ilinca a arătat spre telefon.
— Mai sunt și altele.
A spus-o fără nicio urmă de emoție, de parcă nu-i mai rămăsese putere să convingă pe nimeni.
Am început să derulez lista fișierelor.
Douăsprezece înregistrări.
Date diferite.
Durate diferite.
Toate făcute în aceeași cameră și aproximativ la aceeași oră din zi.
Am deschis următorul fișier.
— Stai dreaptă.
S-a auzit scrâșnetul puternic al unui scaun tras pe podea.
— Dacă tatăl vostru se căsătorește cu mine, în casa aceasta se vor respecta regulile mele. Iar menajera nu vă va salva.
Am pornit altă înregistrare.
— Spune-i surorii tale să nu se mai holbeze la mine. Imediat.
Apoi încă una.
— Dacă mă obligați să repet, tatăl vostru va afla ceva despre Sorina. Despre mine, niciun cuvânt.
Radu și-a întors privirea și și-a trecut încet mâna peste gură. Pentru prima dată am văzut pe chipul lui exact ceea ce simțeam și eu: vinovăție. Conștiința faptului că fusese suficient de aproape ca să observe că ceva nu era în regulă, dar nu insistase destul ca să descopere adevărul.
Corina a ascultat încă o înregistrare și, în sfârșit, a înțeles că situația se întorsese definitiv împotriva ei.
S-a repezit spre telefon.
Radu a reacționat înaintea mea. S-a interpus între noi și i-a prins antebrațul înainte ca mâna ei să ajungă la aparat.
— Să nu încerci, a spus el rece.
Corina și-a smucit brațul și l-a privit cu ură.
— Dă-mi drumul imediat.
— În casa aceasta nu mai poruncești nimănui, i-am spus.
Cuvântul casă mi-a ieșit dintre dinți aproape ca o otravă.
Corina s-a uitat spre Sorina. În clipa aceea, toate piesele s-au așezat la locul lor.
Bijuteriile dispărute.
Aluziile strecurate la cină.
Bârfele spuse suficient de încet încât să pară întâmplătoare.
Tot timpul încercase s-o transforme pe singura femeie adultă care le protejase cu adevărat pe fete în principala suspectă.
— I-ai întins o capcană, am spus încet.
Corina a râs iar, dar de data aceasta panica se auzea limpede în glasul ei.
— Te rog. Și-a făcut-o singură. Uită-te la ele. Sunt complet dependente de ea. A vrut să mă vezi pe mine drept femeia cea rea.
Pentru prima oară de când intrasem, Sorina m-a privit direct în ochi.
— Eu am vrut doar să vedeți, în sfârșit, prin ce trec fiicele dumneavoastră în fiecare zi, a răspuns calm.
Și am auzit diferența.
Am întrebat-o de unde apăruse telefonul.
— Era vechiul dumneavoastră aparat de rezervă, mi-a explicat. A rămas luna trecută într-un sertar al biroului, după actualizarea sistemului. Ilinca l-a găsit când căuta hârtie colorată.
Ilinca și-a șters nasul cu dosul palmei.
— Sorina mi-a arătat cum să pornesc înregistrarea fără să deblochez telefonul.
Corina a pufnit cu dezgust.
— Așadar, menajera și fiica ta strângeau probe împotriva mea.
— Nu, a răspuns Sorina cu aceeași liniște. Eu doar am încercat să le țin în siguranță până când tatăl lor avea să privească adevărul în față.
Cuvintele ei au rămas suspendate între noi.
Nu chemase poliția.
Nu luase fetele și nu fugise cu ele.
Mulți ar fi spus că exact asta trebuia să facă.
Poate că aveau să spună în continuare.
Dar ea înțelesese ceva ce eu refuzasem multă vreme să văd.
Copiii speriați rareori reușesc să spună adevărul într-un fel pe care adulții să-l creadă de la prima încercare.
Uneori îl trădează doar prin obiceiurile lor zilnice.
Prin felul în care își țin corpul.
Prin graba cu care urcă scările.
Prin frica de a privi pe cineva în ochi.
Iar eu ajunsesem deja pregătit să mă îndoiesc tocmai de ea.
Asta fusese vina mea.
Nu doar că lipsisem prea des.
Eram și părtinitor.
Corina și-a dat seama că înțelegeam, în sfârșit, totul și și-a schimbat imediat tactica.
Vocea i s-a îndulcit dintr-odată, iar ea s-a întors spre fete.
— Ilinca… Daria… scumpele mele… eu nu am vrut decât să vă ajut. Tata este mereu ocupat. Cineva trebuie să vă impună niște limite.
Ilinca a tresărit vizibil când a auzit cuvintele „scumpele mele”.
Acea mișcare minusculă a nimicit ultimele rămășițe ale apărării Corinei.
Mi-am scos încet inelul de logodnă.
L-am așezat pe consola de lângă vasul cu orhidee albe.
Metalul a atins piatra cu un clinchet abia auzit.
Un sunet atât de mic.
Și totuși, după el, nimic nu mai putea rămâne la fel.
— Pleci, i-am spus.
Corina a clipit de câteva ori.
— Rupi logodna noastră doar fiindcă am ridicat vocea la ele?
— Nu. O rup pentru că ai folosit frica fiicelor mele ca pe o armă. Și pentru că ai încercat să mă întorci împotriva singurei femei care le-a apărat cu adevărat.
— Faci o greșeală uriașă.
— Poate, am încuviințat. Dar copiii mei nu vor mai fi niciodată obligați să trăiască în aceeași greșeală cu tine.
Pentru o clipă am crezut că va continua să se certe.
Apoi s-a uitat la Radu.
La telefonul din mâna mea.
Și a înțeles că nu mai avea nicio șansă în fața dovezilor.
— Aduceți-mi lucrurile, a șuierat printre dinți.
— Nu. Radu te va conduce în apartamentul de oaspeți. De restul se ocupă avocatul meu. Codul de acces al casei a fost anulat. La fel și controlul porții din telefonul tău. Din momentul acesta nu te mai apropii niciodată de fiicele mele.
Fața i s-a albit de furie.
— Asta te va distruge în public.
A țintit exact acolo unde credea că o să doară.
Scandal.
Titluri în ziare.
Rușine publică.
Aceleași arme pe care oamenii le folosiseră mereu împotriva bărbaților aflați în poziția mea.
Numai că, de data aceasta, nu-mi mai păsa.
Nici pe departe atât de mult.
— Știi ce arată cu adevărat îngrozitor? am întrebat-o calm. Un tată care ignoră răul petrecut chiar sub ochii lui.
Radu a condus-o spre ușă.
A plecat cu capul sus, de parcă încă încerca să păstreze o ultimă urmă de demnitate.
La jumătatea holului s-a întors încă o dată spre fete.
Daria și-a ascuns fața și mai adânc în brațele Sorinei.
Ilinca i-a susținut privirea în tăcere.
Corina a fost prima care a ieșit.
După ea, în cameră a năvălit o liniște asurzitoare.
Și abia atunci Daria a început să plângă.
Nu plângea tare.
Tocmai asta era cel mai greu de suportat.
Sunetul semăna cu trosnetul firav al unui lucru îndoit prea mult timp, până când nu mai putea rezista.
M-am lăsat în genunchi în fața fiicelor mele și am simțit imediat prăpastia pe care o săpasem între noi fără să-mi dau seama.
Nu era o distanță fizică.
Era golul dureros care apare atunci când copiii nu mai cred că este sigur să-i spună părintelui lor adevărul.
— Iertați-mă, am șoptit.
Vocea mi s-a frânt încă de la al doilea cuvânt.
Ochii Ilincăi erau plini de lacrimi, dar ea se încăpățâna să le țină înăuntru.
— O trimiți pe Sorina de aici?
— Nu.
Am răspuns prea repede, fiindcă înțelesesem deja cât rău poate face chiar și o ezitare scurtă.
— Nu, am repetat mai rar. Sorina rămâne, dacă ea își dorește. Și dacă voi vreți să fie alături de voi.
Daria s-a desprins doar atât cât să mă privească.
Pe încheietura ei se vedea o urmă roșie.
Avea exact forma unor degete.
Poate că într-o oră avea să dispară.
Eu însă știam că o voi vedea multă vreme.
— Spunea că pe ea o iubești mai mult decât pe noi, a murmurat Daria.
Pentru o clipă am simțit că se învârte camera cu mine.
Sorina s-a ghemuit lângă mine.
— Fetelor, mergeți cu Radu în bucătărie, le-a spus blând. Doamna Elena v-a pregătit ciocolată caldă.
Daria a refuzat să plece până când Sorina nu i-a promis că va veni curând după ele.
Ilinca s-a ridicat doar după ce i-am jurat că telefonul va rămâne la mine.
Când au ieșit, am rămas în mijlocul sufrageriei și am privit în jur.
Pe podea erau prosoape împrăștiate.
Pe covor zăcea o carte deschisă, cu paginile în jos.
Pe canapea stătea un iepuraș de pluș, cu o ureche îndoită.
Lucruri mărunte.
Obiecte obișnuite dintr-o zi de familie.
Tocmai acele detalii pe care oamenii nu le observă, fiindcă, privite de la distanță, nu par suficient de dramatice.
— Sorina, am spus, de ce nu ai venit direct la mine?
Nu s-a grăbit să se apere.
Și tocmai de aceea răspunsul ei a durut mai tare.
— Am încercat de două ori, a spus liniștit. Prima dată, înainte de plecarea dumneavoastră la Cluj. Numai că, în bucătărie, Corina a răspuns la telefon și mi-a spus că sunteți într-o convorbire. A doua oară, săptămâna trecută, după cină. Dar Ilinca a făcut un atac de panică atunci când m-a văzut mergând spre biroul dumneavoastră.
Mi-am amintit.
O întrebasem atunci de ce plângea.
Mi-a spus că era obosită.
Iar eu am crezut-o.
Pentru că era mai simplu.
Sorina s-a aplecat, a ridicat coșul răsturnat cu prosoape și l-a așezat pe măsuța de cafea.
— Fetelor le era teamă că o să credeți că vor să vă distrugă relația, a continuat. Iar când domnișoara Dumitrescu a început să vorbească despre lucrurile dispărute, am înțeles ce pregătea. Dacă o acuzam fără probe, îmi pierdeam serviciul.
Avea dreptate.
În case ca a mea, oamenii presupun automat că bogații sunt doar complicați.
Angajații sunt aproape întotdeauna primii suspectați.
Corina pricepuse asta cu mult înaintea mea.
— Ar fi trebuit să observ, am spus.
Sorina s-a uitat spre bucătărie, de unde venea glasul slab al unui copil.
— Fetele aveau nevoie să vedeți, în sfârșit, ce se întâmpla, a răspuns. Nu este același lucru.
Mi-aș fi dorit ca acele cuvinte să-mi ia măcar puțin din vinovăție.
Nu au făcut-o.
După aproximativ zece minute, Radu s-a întors.
— Avem noutăți, a anunțat. Corina este în apartamentul de oaspeți. Un agent de poliție stă în fața ușii. Toate cartelele ei de acces au fost dezactivate. Avocatul dumneavoastră este pe drum. Asistenta a anulat deja comanda de la florărie, serviciul de catering și rezervarea avionului privat pentru weekendul de la Mamaia.
S-a oprit pentru o clipă.
— Mai este ceva, a adăugat. Ar trebui să veniți în birou.
Am mers acolo împreună.
La prima vedere, totul părea neschimbat.
Fotoliul din piele.
Panorama Bucureștiului dincolo de ferestre.
Decantorul cu whisky în care se reflecta lumina după-amiezii.
Apoi am observat că sertarul din mijloc al biroului rămăsese deschis aproximativ un centimetru.
Înăuntru se afla un dosar pe care, cu siguranță, nu-l lăsasem acolo.
L-am deschis.
Conținea proiectul unui act adițional la fondul fiduciar al familiei.
Nu era semnat.
În schimb, aproape fiecare pagină era acoperită cu bilețele adezive pe care se vedeau notițele Corinei.
Subliniase paragraful despre administrarea temporară a averii în cazul în care mi s-ar fi întâmplat ceva.
Încercuise prevederile referitoare la autoritatea asupra programului zilnic al fetelor, școlii lor și personalului din casă.
Nu era un furt.
Cel puțin nu unul pentru care oamenii cheamă imediat poliția.
Era ceva mult mai bine calculat.
Mai discret.
Mai curat.
Îndepărta treptat toate obstacolele înainte de căsătorie, astfel încât, după nuntă, să poată prelua controlul fără să întâmpine rezistență.
Primul obstacol era Sorina.
Al doilea erau fiicele mele.
M-am așezat în fotoliu și am privit minute întregi paginile din fața mea, până când literele au început să se amestece.
Radu a rămas tăcut.
Mă cunoștea de suficient timp ca să știe că, uneori, liniștea spune mai mult decât orice discurs.
— Ar fi trebuit să instalez sisteme de înregistrare audio în mai multe încăperi, am rostit în cele din urmă.
Radu a clătinat încet din cap.
— Domnule… camerele nu pot înlocui niciodată judecata corectă.
Într-o singură propoziție, rezumase întreaga problemă.
M-am întors în bucătărie.
Doamna Elena pregătise ciocolată caldă și tăiase căpșuni.
Nimeni nu se atinsese de ele.
Daria stătea încolăcită în brațele Sorinei, sub o pătură moale.
Ilinca ședea la masă cu spatele perfect drept, ca un adult care încearcă din răsputeri să nu se destrame.
Am tras un scaun și m-am așezat lângă ele.
— Niciuna dintre voi nu a făcut nimic rău, am spus încet.
Nu s-au mișcat.
— Am nevoie să-mi spuneți adevărul. Nu varianta despre care ați crezut că vreau s-o aud. Numai adevărul.
Ilinca s-a uitat mai întâi la Sorina.
Aceasta i-a făcut un semn aproape imperceptibil din cap.
— Era rea numai când tu nu erai acasă, a început Ilinca. Sau când credea că nu o poate auzi nimeni.
Daria a șoptit:
— Îmi lua deseori Iepurașul.
Fraza aceea aproape m-a frânt.
Nu era vorba doar despre o jucărie de pluș.
Era vorba despre ceea ce reprezenta.
Un mod copilăresc și nemilos de a controla pe cineva.
Să-i iei unui copil singurul obiect care îi oferă siguranță.
Să aștepți până când intră în panică.
Apoi să repeți gestul până când supunerea devine automată.
Odată ce Ilinca a început să vorbească, nu s-a mai oprit.
— Ne obliga să stăm perfect drepte la micul dejun, a continuat ea. Spunea că arătăm neîngrijit. Dariei nu-i permitea să mai ceară mâncare, fiindcă zicea că fetițele nu trebuie să fie grăsuțe. Și ne repeta mereu că, dacă îți povestim ceva, vei crede că Sorina este geloasă și o vei concedia imediat.
Rostea fiecare propoziție pe un ton liniștit.
Fără lacrimi.
De parcă ținuse toate cuvintele acelea depozitate în minte săptămâni întregi și așteptase doar momentul în care avea să i se permită să le spună cu voce tare.
— V-a lovit vreodată? am întrebat încet.
Ilinca a clătinat din cap.
— Mai mult mă apuca foarte tare, a murmurat Daria, atingându-și din nou încheietura înroșită.
— O dată a împins intenționat scaunul în mine, a adăugat Ilinca.
Sorina a închis ochii pentru o clipă.
Se vedea cât de greu îi era să audă din nou toate acele lucruri.
— De ce ai ascuns telefonul tocmai sub canapea? am întrebat-o pe Ilinca.
— Pentru că ea stătea cel mai des acolo, mi-a răspuns. Sorina mi-a spus că, dacă mă sperii vreodată, să rămân într-o cameră cu mai multe uși și să ascund telefonul unde nu-l poate găsi nimeni.
M-am uitat spre Sorina.
— Nu voiam să le poată încolți la etaj, în dormitoare, a explicat ea încet.
Nu fusese panică.
Nici precauție exagerată.
Fusese planul atent al unui om care înțelesese că pericolul revenea cu regularitate și că era mai bine să fii pregătit înainte de a deveni prea târziu.
Am sunat imediat psiholoaga pentru copii care lucrase cu fetele după divorțul meu.
Apoi mi-am contactat avocatul.
În cele din urmă l-am sunat pe detectivul ale cărui proiecte erau sprijinite de una dintre fundațiile noastre caritabile și l-am întrebat ce trebuia să păstrăm înainte ca cineva să pretindă că nu era decât un conflict obișnuit de familie.
Răspunsurile lui au fost practice.
Reci.
Exacte.
Păstrați telefonul.
Faceți copii ale înregistrărilor camerelor de securitate.
Fotografiați urma de pe încheietură.
Împiedicați orice contact ulterior.
Documentați cu atenție absolut totul.
Și exact asta am făcut.
Am fotografiat încheietura Dariei în timp ce ea se sprijinea de Sorina și privea fără să vorbească aburul care se ridica din cana cu ciocolată caldă.
Am trimis imediat avocatului proiectul actului adițional la fondul fiduciar.
Între timp, Radu a strâns înregistrările de la poartă, programele angajaților, lista tuturor vizitatorilor și evidența fiecărei schimbări solicitate de Corina în casă în ultimele două luni.
De îndată ce am început să căutăm legăturile, acestea au apărut una după alta.
Diminețile în care se purta cel mai crud cu fetele coincideau perfect cu zilele în care îi ceruse administratoarei casei să modifice pauzele angajaților, astfel încât în locuință să rămână cât mai puțini oameni.
Cele mai grave înregistrări fuseseră făcute întotdeauna în timpul deplasărilor mele de serviciu care presupuneau să rămân peste noapte.
Și de trei ori îi ceruse șoferului s-o ducă pe Sorina la presupuse cumpărături în afara casei, chiar înainte de ora la care fetele trebuiau luate de la școală, pentru ca apoi să anuleze totul în ultima clipă.
Să le despartă.
Să testeze cât de departe putea merge.
Să pregătească terenul.
Puțin după ora șase seara, pagina noastră de nuntă a fost dezactivată.
La șapte, avocatul meu i-a înmânat Corinei notificarea oficială potrivit căreia, după ce își lua lucrurile, nu mai avea voie să intre pe proprietatea mea.
La opt, Daria dormea în salonul de lângă birou, cu capul așezat pe umărul Sorinei și cu o lăbuță a iepurașului de pluș strânsă încă în pumn.
Ilinca a rămas trează alături de mine.
— Ești supărat pe mine fiindcă am înregistrat-o? m-a întrebat încet.
Am oprit televizorul la care niciunul dintre noi nu se uitase.
— Nu, i-am răspuns. Sunt supărat pe mine fiindcă te-am făcut să crezi că acesta era singurul mod prin care mă puteai determina să te ascult.
A încuviințat, ca și cum tocmai primise răspunsul la care se așteptase de mult.
Apoi mi-a pus întrebarea pe care o meritam.
— Cum de nu ți-ai dat seama de nimic?
Nu există un răspuns inteligent la o asemenea întrebare.
Niciunul care să nu sune ca o simplă scuză.
— Am ascultat persoana greșită, am recunoscut. Și m-am convins singur că banii, siguranța și ordinea înseamnă că am totul sub control. Dar nu este adevărat.
Ilinca și-a coborât privirea spre mâini.
— Am crezut că pe ea o iubești mai mult decât pe noi… fiindcă nu era enervantă.
Propoziția aceea a lovit exact în toate locurile care mă dureau cel mai tare.
Mi-am apropiat încet scaunul, fără să-i invadez spațiul.
— Nu trebuie niciodată să-ți câștigi locul în viața mea, i-am spus. Nu ești obligată să fii cuminte. Nu trebuie să taci. Nu trebuie să fii fără greșeală. Acum este responsabilitatea mea să-ți demonstrez prin ceea ce fac că vei fi întotdeauna pe primul loc. Nu este datoria ta să începi să mă crezi imediat.
Nu m-a îmbrățișat.
Și, într-un fel, m-am bucurat.
Nu trebuia să mă consoleze numai pentru că eu plângeam.
S-a înclinat doar puțin, până când umărul ei mi-a atins brațul.
A fost suficient.
Mai târziu, după ce ambele fete adormiseră la etaj, am găsit-o pe Sorina în spălătorie.
Sub lumina puternică a lămpii de lucru, cosea cu răbdare la loc urechea desfăcută a iepurașului Dariei.
În încăpere mirosea a bumbac curat și detergent.
— Pot să-i cumpăr altul, am spus.
Nu s-a oprit nicio clipă din cusut.
— Știu, a răspuns liniștit. Numai că nu despre asta este vorba.
Am rămas în prag mai mult decât era necesar.
Nu știam cum să-i mulțumesc omului care îmi protejase copiii tocmai în perioada în care eu mă îndoisem de el.
— Vă datorez mult mai mult decât o simplă scuză, am rostit.
Sorina a tăiat ața, a pus acul deoparte și, pentru prima dată, s-a uitat spre mine.
— Mai întâi le-o datorați lor, a spus încet. Au nevoie să fiți consecvent. Să audă întotdeauna adevărul de la dumneavoastră. Începeți cu asta.
Avea dreptate.
Din nou.
Am întrebat-o dacă voia să-și ia câteva zile libere, dacă avea nevoie de ajutor juridic sau de orice altceva.
Mi-a cerut un singur lucru.
— Nu transformați seara aceasta într-un prilej de mulțumire, a spus. Aveți grijă, în schimb, ca ziua de mâine să arate altfel.
Și exact asta am făcut.
Am eliminat sistemele private de înregistrare audio din toate încăperile în care nu ar fi trebuit să existe niciodată și am modernizat securitatea astfel încât fiecare intrare în casă să fie semnalată imediat.
Am reorganizat turele angajaților, astfel încât fetele să nu mai rămână niciodată cu un singur adult fără prezența unei alte persoane sau fără posibilitatea unei verificări.
Am anulat trei ședințe de serviciu programate pentru luna următoare și am informat simplu consiliul de administrație că va trebui să se descurce fără mine.
Iar când casa s-a cufundat, în sfârșit, în liniștea nopții, m-am așezat pe podea, între paturile fiicelor mele.
Am rămas acolo până când singurul sunet pe care l-am mai auzit a fost respirația lor liniștită și neîntreruptă.
Puțin după miezul nopții, Radu mi-a trimis un mesaj.
Corina încetase, în sfârșit, să mai telefoneze fără oprire din apartamentul de oaspeți, iar avocatul ei urma să-l contacteze dimineață pe al meu.
Sub această informație, Radu mai scrisese o singură propoziție.