Funcționarul de la cartea funciară, văzând acea mențiune și contractul de donație pe care Andrei îl adusese „cu împuternicire”, blocase imediat operațiunea. SMS-ul de notificare îi venise Elenei încă de acum trei zile, dar hotărâse să vină în persoană și să vadă până unde erau în stare să meargă.
Se ridică, intră din nou în casă, luă de pe pat cuvertura de dantelă murdărită, o împături cu grijă și o puse în geantă. La oraș o va spăla. Apoi apucă de pe podea papucii unsuroși ai soacrei și, strâmbând din nas, îi aruncă între două degete în găleata de gunoi de sub chiuvetă. După aceea găsi o cârpă veche și șterse masa de pe prispă, curățând urmele lipicioase de vin ieftin.
Apoi luă telefonul și o sună pe Irina Popa, fosta ei colegă de facultate, care acum avea un birou notarial în centrul orașului.
— Irina, salut. Am nevoie de un proiect de acord de partaj al bunurilor comune cât se poate de dur și de imposibil de atacat. Da, azi. Include apartamentul din oraș, mașina lui Andrei și toate conturile lui bancare. Fă-l în așa fel încât niciun avocat să nu aibă de ce se agăța. Da, divorțez. Nu, nu plâng. Irina, mi-au ars bujorii bunicului.
După ce încheie, Elena formă al doilea număr — compartimentul juridic al primăriei, unde Andrei lucra de șase ani ca specialist principal. Înțelegea perfect: doar o aluzie la un dosar penal, la o plângere pentru tentativă de fraudă și fals în înscrisuri, iar pe el îl aștepta comisia de disciplină, apoi concedierea pe motiv de pierdere a încrederii. Cu o asemenea pată, nu l-ar mai fi primit în administrație nici ca portar.
— Alo, Lidia? Bună. Spune-mi, te rog, formularele pentru sesizarea comisiei de etică se iau de la secretariat sau se pot descărca de pe site? Nu, nu pentru mine. Pentru Andrei al meu. Da, îi pregătesc o surpriză.
Puse telefonul pe masa spălată și privi prin fereastră spre rondul gol. Urma să vină vineri. În ziua aceea, Andrei și Viorica trebuiau să sosească aici ca să se proclame solemn stăpâni pe pământul ei.
Elena se așeză în fotoliu și începu să aștepte.
A doua zi.
— O, Eleno, ești deja aici? Foarte bine, hai, ajută-ne să cărăm cutiile din portbagaj! — Viorica năvăli pe prispă, deschizând ușa cu piciorul.
În brațe ținea o ladă de plastic cu răsaduri de roșii, înfășurată în ziare îngălbenite. În urma ei intră Andrei, respirând greu. Căra un sac uriaș cu cartofi de sămânță. Pe fața soțului se lipise o expresie ciudată: un amestec de importanță prefăcută și frică prost ascunsă.
— Unde îl pun? — gâfâi Andrei, ferindu-se să-și privească soția în ochi.
— Direct pe masă, băiatul mamei, unde altundeva! — soacra împinse fără jenă caietul Elenei și puse lada cu pământ chiar pe fața de masă curată. — Ei, Eleno, hai să nu ne supărăm ca proștii. Ești tânără, nu pricepi încă viața. Eu și Andrei ne-am gândit și am hotărât: pentru familie e mai sigur așa. Bărbatul trebuie să fie stăpân în casă. Așa că floricelele tale le strângem, aici facem grădină adevărată. Cartofi, ceapă, roșioare… Iar tu stai frumos la oraș și te odihnești.
Elena se ridică în tăcere, întinse mâna, prinse lada de margine și, cu o mișcare calmă, dreaptă, o răsturnă de pe masă. Plasticul pocni și se crăpă, iar pământul negru și tulpinile verzi ale roșiilor se împrăștiară în evantai pe podeaua curată a prispei.
— Ce faci, femeie?! — țipă Viorica. — Ți-ai pierdut mințile de zgârcenie?! Andrei, o vezi? E nebună!
— Așezați-vă, doamnă Viorica, — rosti Elena rece.
În vocea ei era o liniște atât de înghețată, încât soacra se opri pe loc. Își puse mâinile în șold și suflă zgomotos printre dinții strânși.
Elena se întoarse spre soț.
— Andrei, vino la masă.
El ezită, făcu o jumătate de pas înapoi, dar Elena îl privi în așa fel încât până la urmă se apropie și se opri la marginea mesei. Elena deschise dosarul și așeză încet în fața lui trei foi, una după alta.
— Primul document, — spuse ea, lovind ușor hârtia de deasupra cu unghia. — Notificarea oficială de la cartea funciară privind suspendarea și blocarea tranzacției voastre frauduloase de donație a terenului meu. Interdicția de înscriere fără prezența mea personală am pus-o acum un an.
Bărbia lui Andrei tresări. Aruncă repede o privire spre mama lui, dar ea doar își strânse buzele cu răutate.
— Al doilea document, — Elena puse în fața lui următoarea foaie. — Proiectul plângerii la poliție pentru tentativă de înșelăciune de proporții și fals în acte. Pedeapsa nu e deloc o poveste, Andrei. Până la cinci ani. Urmele tale pe contractul de donație depus la cadastru sunt deja în sistem.
Andrei se făcu alb ca varul.
— Și al treilea document, — ea împinse ultima foaie spre el. — Copia sesizării mele către comisia de disciplină și conduită din cadrul primăriei. Când există indicii de urmărire penală, verificarea se pornește automat. Luni dimineață, tot dosarul acesta va ajunge pe biroul șefului tău.
— Eleno… — abia reuși Andrei să scoată, aproape fără sunet. — Elena, ce faci…
— Taci, — îl tăie ea. — Acum asculți condițiile. Ai exact cinci minute.