— Vindem casa de la țară, împărțim apartamentul!
— Eleno! Ce cauți tu aici în mijlocul săptămânii? — vocea ascuțită a doamnei Marioara Ionescu se auzi de după gardul vecinilor și o făcu pe Elena să tresară. — Ai tăi au plecat de aici aseară, pe înserate. Iar soacră-ta, Viorica, urla pe toată ulița că tu pe-aici nu mai ești nimeni și că nici numele nu mai merită să ți-l pomenească!
Elena rămase nemișcată lângă poarta mică a loturilor de vacanță, strângând în palmă legătura de chei. Metalul rece al lacătului vechi, ruginit, era ud de roua dimineții. Cu o seară înainte, Andrei o asigurase că rămâne peste program la primărie din cauza unui raport trimestrial, dar în ea se lipise o neliniște grea, lipicioasă, care nu-i dăduse pace.
Împinse ușa de lemn a prispei.
În locul mirosului familiar de scânduri de brad, cimbru uscat și pagini vechi de cărți, o izbi o duhoare acră, apăsătoare. Așa miroseau cârciumile ieftine de la marginea orașului: vin dulce vărsat, slănină râncedă lăsată pe masă și cârpe ude în care mucegaiul prinsese de multă vreme rădăcini.
Pe masa acoperită cu o mușama veche, cu margaretele aproape șterse, stăteau trei sticle goale de vin ieftin. Alături zăcea o farfurie cu bucăți cenușii de slănină, înconjurată de muște leneșe, lucioase de grăsime.
Elena făcu un pas în cameră și înlemni.
Pe pat era întinsă cuvertura albă de dantelă. Bunica o lucrase de mână, cu croșeta subțire, din fir de bumbac, două ierni lungi la rând. O păstrase ca pe o comoară și o scotea numai la sărbători mari. Acum, chiar în mijlocul acelei albeți fragile, zăceau niște papuci uriași, mov, din cauciuc ieftin. De pe tălpile lor cădea pe dantelă lut cenușiu, uscat.
Elena trase încet aer în piept, se întoarse și ieși în grădină.
Acolo unde duminica trecută înfloreau bogat tufele mari de bujori roz Sarah Bernhardt, pe care bunicul ei, Gheorghe, le adusese cu patruzeci de ani în urmă de la o pepinieră de lângă Iași, acum se căsca pământul gol. Tufele nu fuseseră doar tăiate. Fuseseră smulse brutal cu hârlețul, lăsând gropi rupte, iar deasupra cineva presărase din belșug sare grunjoasă, ca rădăcinile să nu mai aibă nicio șansă să prindă viață.
Nu departe, în locul pentru foc, se zărea printre cenușă un lanț ars, mat. Leagănul de lemn cu laterale sculptate în formă de aripi de lebădă, ultimul lucru pe care bunicul apucase să-l facă singur înainte să moară, dispăruse. Îl tăiaseră pur și simplu cu toporul, pentru lemne.
— Eleno, de ce taci așa? — doamna Marioara ajunsese deja lipită de gard și, sprijinindu-se cu pieptul de scânduri, vorbi și mai tare. — Îți spun eu: Viorica ta a dat ordine pe-aici de parcă era stăpână. Striga că s-a terminat cu fandoselile și cu toate măturile astea nefolositoare de flori. Cică familiei îi trebuie cartofi, nu mofturi, iar fata asta să stea la oraș și să nu mai facă pe prințesa. Iar leagănul bunicului tău, ea l-a pus la topor… Zicea că lemnul e uscat, bun, iese grătar pe cinste din el. Iar Andrei al tău doar îi căra sacoșele și se uita în pământ.
Elena se lăsă pe banca veche de lângă gard. Degetele îi atingeau lemnul aspru, înnegrit de ploi și ani.
— Andrei căra? — întrebă ea încet, aproape fără intonație.
— Păi cum altfel! Tot el i-a dat și cheile. Am văzut cu ochii mei cum le-a luat ea din mâna lui. După aceea, Viorica se lăuda la cișmea: „Gata, am pus-o la punct pe domnișoară. Acum casa de la țară trece pe numele lui Andrei, actele le-am dus deja la cadastru”.
Elena scoase telefonul din buzunarul jachetei și intră în contul online de la cartea funciară.
Ecranul smartphone-ului strălucea în soare. Ea își îngustă ochii, privind cercul de încărcare care se rotea. După câteva secunde, pagina se actualiză, iar lângă rândul „Status cerere” apăru o mențiune roșie: „Procedura de înscriere a fost suspendată”.
Elena apăsă pe link, descărcă fișierul PDF atașat și îl deschise.
În fața ei era un contract de donație pentru terenul cu număr cadastral 50:18… și casa din bârne. Donator: Elena Maria Ionescu. Donatar: Viorica Ana Ionescu.
Andrei al ei, tăcutul, comodul Andrei, care își spăla mereu farfuria după masă și își lustruia pantofii până luceau ca oglinda.
În minte îi reveni o seară de februarie. Andrei intrase atunci în bucătărie frecându-și ceafa — așa făcea de fiecare dată când se pregătea să mintă.
„Eleno, la asociația de la loturi se strâng listele pentru racordarea subvenționată la gaze. Trimite-mi o poză cu buletinul și actul de proprietate pe teren, le dau eu președintelui, să nu mai faci tu drum până acolo”.
Ea zâmbise atunci și se gândise: „Ce grijuliu e”. Îi trimisese documentele și uitase.
Elena închise fișierul și se forță să inspire adânc aerul cald al grădinii, în care acum se simțea limpede mirosul de fum de la leagănul ars.
Elena nu era o simplă femeie cu o casă la țară. Lucra ca inginer cadastral și văzuse prea des cum oameni din aceeași familie erau gata să se sfâșie pentru câteva sute de metri de pământ sau pentru niște metri pătrați de apartament. Cu un an în urmă, când Viorica începuse pentru prima dată discuțiile despre faptul că „Andrei al nostru parcă stă în gazdă pe pământul bunicului tău”, Elena mersese în tăcere la OCPI și depusese cerere de interdicție pentru orice înscriere asupra imobilelor ei fără prezența ei personală.