M-am așezat lângă fereastră.
Și aproape douăzeci de minute am privit pur și simplu un bărbat care își plimba câinele roșcat prin curte.
Douăzeci de minute.
Fără gătit.
Fără curățenie.
Fără grabă.
Atunci am înțeles că și liniștea poate fi un lux.
După o săptămână, colega mea, Alina, m-a privit cu atenție la serviciu.
— Te-ai schimbat.
— În ce sens?
— Ai început să semeni cu un om.
Am izbucnit în râs.
— Ce vrei să spui?
— Înainte aveai mereu expresia unei femei care verifică în minte dacă a stins cuptorul.
Alina divorțase cu trei ani în urmă și privea acum viața cu un soi de curaj jucăuș.
— După tură mergem la bazin.
— Nu am mai fost la înot de vreo cincisprezece ani.
— Cu atât mai bine. Era timpul să te întorci.
O oră mai târziu stăteam lângă un culoar de înot, într-un costum vechi, și mă simțeam îngrozitor de stânjenită.
Apoi am intrat în apă.
După primii o sută de metri mă dureau brațele.
După două sute am vrut să renunț.
Dar, după patruzeci de minute, când am ieșit din bazin, pentru prima dată după multe luni nu mai simțeam greutatea aceea familiară în spate.
Mi-am făcut abonament.
Apoi mi-am cumpărat pantofi sport noi.
După aceea mi-am făcut o programare la coafor.
Nu ca să impresionez pe cineva.
Ci pentru că îmi aminteam, încet, că și eu am un chip, un păr, un trup și dorințe.
Banii m-au uimit și mai tare.
Eram convinsă că eu și Mihai trăiam destul de modest.
Totuși, după numai două săptămâni, am observat că pe card îmi rămăsese mult mai mult decât de obicei.
Nu mai cumpăram mezelurile scumpe pe care le mânca doar el.
Nu mai plăteam cumpărăturile mamei lui.
Nu îi mai trimiteam Cristinei bani „până vineri”.
Nu mai luam cadouri pentru copiii ei.
Nu mai cumpăram țigări, cafea, șosete, șampon și toate celelalte lucruri pe care Mihai le considera, în mod misterios, cheltuieli comune.
Și am descoperit că salariul meu nu era deloc mic.
Apoi s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptasem.
În farmacie a intrat un client vechi, domnul Radu, administratorul unui centru medical privat aflat vizavi.
Cumpăra des vitamine și materiale pentru cabinet.
În ziua aceea avea nevoie de mai multe medicamente pentru trusa angajaților.
Am început să discutăm.
I-am explicat cum trebuie păstrate anumite produse, i-am arătat câteva variante și am observat o greșeală în lista pe care o primise.
M-a ascultat cu atenție.
— Doamnă Elena, de câți ani lucrați aici?
— De nouă ani.
— Ați condus vreodată o farmacie?
— Cu ceva timp în urmă am ținut locul șefei.
A scos o carte de vizită.
— Deschidem un punct farmaceutic în centrul medical. Am nevoie de cineva care nu doar vinde cutii, ci știe ce se află în spatele lor.
M-am uitat la cartea de vizită.
— Îmi oferiți un loc de muncă?
— Vă invit la un interviu.
O săptămână mai târziu semnam contractul.
Salariul era cu aproape o treime mai mare.
Programul era normal.
Existau prime trimestriale.
Și, pentru prima dată după ani întregi, urma să coordonez oameni, nu doar să îndeplinesc cererile altora.
Între timp, Mihai a început să mă sune tot mai des.
La început vorbea cu aceeași siguranță de sine.
— Ei, cum merge viața independentă?
— Bine.
— Nu-i nimic. O să te plictisești curând.
Câteva zile mai târziu m-a întrebat:
— Nu mai știi cumva unde sunt prosoapele de rezervă?
Apoi:
— Ce program trebuie ales la mașina de spălat pentru cămăși?
După încă trei zile:
— Mama are tensiunea mare. Ce pastile îi cumpărai tu de obicei?
I-am spus denumirea.
Dar nu m-am dus acolo.
În a treia săptămână m-a sunat sora lui, Cristina.
— Elena, îți dai seama ce faci?
— Aflu chiar acum.
— Mama a spălat singură geamurile ieri!
— Cristina, de ce le-a spălat singură?
— Dar cine trebuia să le spele?
— De exemplu, fiica ei.
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.
— Eu am copii!
— Cel mare are șaptesprezece ani.
— Și am serviciu!
— Și eu am.
— Tu ai ajutat mereu!
— Exact.
— Mihai mănâncă numai mâncare comandată din cauza ta!
— Este un om adult.
— Ai devenit egoistă!
M-am uitat la unghiile mele.
Pentru prima dată după ani, aveau un lac deschis, îngrijit.
— Poate că da, Cristina. Dar să știi că a fi puțin egoistă s-a dovedit mai ieftin decât să întrețin toată familia voastră.
A închis telefonul.
Exact după o lună, Mihai m-a sunat seara.
Vocea lui devenise din nou aceeași: sigură, superioară, poruncitoare.
— Ei bine, luna s-a terminat.
— Știu.
— Cred că ai înțeles ce era de înțeles. Vino mâine acasă. Chiar am chemat pe cineva să facă ordine.
Aproape că am râs.
— De ce mâine? Pot să trec chiar în seara asta.
S-a bucurat imediat.
— Așa te vreau.
Când am intrat în apartamentul nostru, primul lucru pe care l-am simțit a fost mirosul.
Un amestec de ulei ars, praf și parfum bărbătesc.
În bucătărie se înălța un teanc de vase murdare.
În cameră stătea mama lui, Doina.
Părea obosită.
Și nemulțumită.
Mihai ocupa fotoliul.
— Ei? m-a întrebat. Te-ai răzgândit?
— Da.
A zâmbit triumfător.
— Știam eu.
— Și eu am aflat multe lucruri în luna asta.
— De exemplu?
Am pus un dosar pe masă.
— Am aflat că nu trebuie să mă ridic la șase dimineața doar pentru ca un bărbat adult să aibă micul dejun.