Zâmbetul i-a pierit.
— Elena…
— Am aflat că spatele meu nu mă durea din cauza vârstei. Mă durea fiindcă, după serviciu, căram sacoșe grele până acasă și mai petreceam încă două ore în fața aragazului.
— Exagerezi.
— Am aflat că, după toate cheltuielile pentru mama ta, sora ta, copiii ei și obiceiurile tale, îmi rămâneau aproape de două ori mai puțini bani decât acum.
Doina s-a îndreptat în scaun.
— Pentru asta există familia, ca oamenii să se ajute!
M-am întors spre ea.
— Ajutorul înseamnă că oamenii se sprijină unii pe alții. Când un singur om îi ajută pe toți timp de douăzeci de ani, iar ceilalți îi spun doar că este datoria lui, situația poartă alt nume.
Mihai s-a ridicat.
— Ajunge. Ai stat singură o lună, ai simțit gustul libertății și acum ți s-a urcat la cap. Te întorci acasă și totul revine la normal.
L-am privit.
Cu ceva timp în urmă, o asemenea frază m-ar fi făcut să mă îndoiesc de mine.
Dar acum vedeam scena din afară.
În fața mea era un bărbat care mă trimisese din propria casă ca să mă pedepsească.
Un bărbat convins că mă voi întoarce recunoscătoare.
Pentru că nici măcar nu-și imaginase că, fără el, viața mea ar putea fi mai bună.
Am deschis dosarul.
— Aici sunt copiile documentelor și datele de contact ale avocatului.
Mihai s-a așezat încet.
— Care avocat?
— Avocatul pentru divorț și partaj.
În cameră s-a lăsat o liniște atât de adâncă, încât am auzit ceasul de pe perete.
— Vorbești serios?
— Da.
— La cincizeci și doi de ani vrei să începi o viață nouă?
Am zâmbit.
— Exact asta intenționez.
Doina și-a dus mâinile la piept.
— Dar cine o să te mai vrea la vârsta asta?
Cu ani în urmă, cuvintele acestea m-ar fi rănit.
Acum doar am privit-o.
— Cel mai important lucru, doamnă Doina, este că în luna aceasta am înțeles pentru prima dată că nu trebuie neapărat să fiu importantă pentru altcineva.
Îmi sunt suficientă mie.
Mihai mă privea ca și cum aș fi început să vorbesc într-o limbă necunoscută.
— Și gata? a întrebat.
— Nu.
Am scos din geantă un mănunchi de chei.
Am așezat o cheie pe masă.
— Aceasta este de la boxă.
Pe a doua am păstrat-o în palmă.
— Iar aceasta este de la apartament. Până la finalizarea partajului, rămâne la mine.
— Elena…
Pentru prima dată, în vocea lui nu se mai auzea porunca.
Doar nedumerire.
Mă îndreptam spre ușă când m-a strigat:
— Și dacă mă schimb?
M-am oprit.
Timp de douăzeci și nouă de ani așteptasem să aud acele cuvinte.
După certuri.
După aniversări uitate.
După vorbele lui dure.
După fiecare nouă obligație de a-i ajuta rudele.
Mi-aș fi dorit să le aud mai devreme.
Acum însă veniseră prea târziu.
— Mihai, vrei să te schimbi pentru că ai înțeles cât de greu mi-a fost?
A tăcut.
— Sau pentru că în casă nu mai are cine să gătească?
A coborât privirea.
Răspunsul era limpede.
Am ieșit.
Toamna a venit două luni mai târziu.
În prima zi a concediului meu, eu și mama stăteam într-un mic sanatoriu de lângă un lac.
Pe luciul apei tremurau reflexiile aurii ale copacilor.
Mama își bea ceaiul dintr-o ceașcă albă și mică.
— Regreți? m-a întrebat deodată.
Am rămas pe gânduri.
La apartament.
La divorț.
La noul serviciu.
La bazinul unde mergeam marțea și joia.
La faptul că învățasem să-mi cumpăr flori fără niciun motiv.
La duminicile în care puteam citi până la prânz fără să mă întrebe nimeni de ce nu era masa gata.
— Știi ce regret?
— Ce anume?
— Că Mihai m-a trimis să „mă gândesc” abia acum.
Mama a început să râdă.
Am râs și eu.
Seara, când mă întorceam spre cameră, am primit un mesaj de la fostul meu soț.
„Elena, casa este foarte goală.”
Am privit mult timp ecranul.
În trecut, cele patru cuvinte mi-ar fi sfâșiat inima.
De data aceasta am răspuns calm:
„Iar în viața mea a apărut, în sfârșit, loc pentru mine.”
Apoi am închis telefonul.
Dincolo de fereastră se lăsa încet întunericul.
În fața mea nu se afla nicio promisiune, nicio garanție și niciun om care să fie obligat să ocupe imediat locul rămas liber lângă mine.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, lucrul acesta nu mă mai speria deloc.
Înțelesesem că singurătatea și libertatea nu sunt același lucru.
Iar eu, în sfârșit, nu le mai confundam.