— O să stai o lună la mama ta, a spus Mihai pe un ton solemn, de parcă tocmai pronunțase o sentință definitivă. Poate așa vei înțelege cum trebuie să se poarte o soție normală.
Stătea în mijlocul bucătăriei, cu brațele încrucișate peste piept.
Purta pantalonii vechi de casă, cu genunchii lăsați, și tricoul pe care mă hotărâsem de trei ori să-l arunc.
Totuși, chipul lui era atât de grav, încât ai fi zis că în fața mea se afla președintele unui consiliu de familie, venit să hotărască ce se va întâmpla cu viața mea.
M-am uitat la el și, spre surprinderea mea, nu am simțit nimic.
Nici furie.
Nici durere.
Nici măcar dorința de a mă certa.
Doar oboseală.
Oboseala aceea adâncă, strânsă încet de-a lungul anilor, care ajunge într-o zi mai grea decât orice sacoșă plină cu cumpărături.
Aveam cincizeci și doi de ani.
Lucrasem douăzeci și opt de ani ca farmacistă.
Iar cu Mihai eram căsătorită de aproape douăzeci și nouă de ani.
În tot acest timp învățasem să pun cina pe masă după ture de douăsprezece ore, să spăl hainele noaptea, să calc dimineața, să cumpăr tot ce trebuia în drum spre casă și să țin minte când avea nevoie mama lui de medicamente sau când sora lui, Cristina, trebuia să primească încă un „împrumut mic, până la salariu”.
Banii aceia nu se întorceau niciodată.
Mihai lucra ca electromecanic.
Își respecta meseria.
Pe el însuși se respecta și mai mult.
În schimb, treburile casei le privea ca pe un fenomen al naturii. Nu se întreba niciodată cine schimbă lenjeria, de unde apare mâncarea în frigider sau de ce, în fiecare dimineață, cămășile lui curate îl așteaptă în dulap.
Totul se întâmpla pur și simplu.
Adică era făcut de mine.
Cearta care a declanșat totul pornise de la un lucru aparent neînsemnat.
Venisem acasă după două ture consecutive, îmi încălzisem o farfurie de supă și anunțasem că în seara aceea nu aveam de gând să mai gătesc nimic.
Mihai s-a uitat în oală.
— Asta ce mai e?
— Supă.
— Văd și eu că e supă. Dar felul doi unde este?
Pentru o clipă am crezut că nu auzisem bine.
— Mihai, am stat aproape o zi întreagă în picioare.
— Și ce dacă? Și eu muncesc.
— Tu ai ajuns acasă la cinci.
— Un bărbat trebuie să se odihnească după serviciu.
Am râs. Nu știu de ce.
Probabil n-ar fi trebuit.
Râsul meu a fost picătura care i-a aprins furia.
— Tocmai de aceea trebuie să te gândești serios la felul în care privești familia! a izbucnit el. Ai devenit prea independentă.
Prea independentă.
Cuvintele acestea mi-au rămas în minte mai clar decât tot restul.
Fără să mai spun nimic, m-am dus în dormitor și am scos un geamantan.
Mihai se aștepta, probabil, la altceva.
Să plâng.
Să încep să mă justific.
Să-i spun: „Iartă-mă, am exagerat”.
Dar eu îmi împachetam lucrurile liniștită.
Blugi.
Două pulovere.
Trusa de cosmetice.
Actele.
Încărcătorul telefonului.
— Elena, vorbesc serios, a spus el, de data aceasta mai încet. O lună separați îți va prinde bine.
— Se poate.
— Fără soț o să-ți dai repede seama cât de greu este să trăiești singură.
Am închis fermoarul geamantanului.
— Mihai, săptămâna trecută ai avut nevoie de trei zile ca să înțelegi de ce nu pornește mașina de spălat.
— Are electronică complicată!
— Ștecherul nu era băgat în priză.
S-a înroșit.
— Vezi? Iar îți bați joc de mine!
Mi-am luat geanta.
— Discutăm peste o lună.
Mama mi-a deschis ușa aproape de ora unsprezece seara.
Maria avea șaptezeci și patru de ani, dar încă îi privea pe oameni cu acea atenție severă de profesoară care, în copilărie, te făcea să mărturisești imediat toate năzbâtiile.
Nu m-a întrebat nimic pe hol.
Mi-a luat pur și simplu haina și a pus apa la fiert.
După douăzeci de minute îi povesteam tot.
Mama m-a ascultat fără să mă întrerupă.
Apoi și-a scos ochelarii.
— Deci soțul tău a hotărât să te trimită la mine ca să te reeduc?
— Cam asta pare.
— Curajos din partea lui.
Am zâmbit fără să vreau.
— Mamă…
— Ce este?
— Nu ești deloc surprinsă?
A ridicat din umeri.
— Elena, timp de douăzeci de ani te-am privit transformând un bărbat adult într-un om care nu știe unde se află prosoapele curate în propria casă.
— Nu l-am transformat eu.
— Desigur că nu. Tu doar ai făcut totul în locul lui.
Vorbele ei m-au durut.
Probabil tocmai pentru că erau adevărate.
A doua zi, mama și-a sunat o prietenă.
Aceasta avea un apartament mic, liber, la un sfert de oră de mers pe jos de farmacia unde lucram.
— Mută-te acolo, mi-a spus mama. Poți veni la mine în fiecare zi, dacă vrei. Dar acum ai nevoie să locuiești singură.
— Chiar crezi asta?
— Cred că, după atâția ani, trebuie să-ți auzi în sfârșit propriile gânduri.
Două zile mai târziu m-am mutat.
Apartamentul era mic.
O singură cameră.
O bucătărie cât o debara.
Un balcon vechi.
Dimineața însă, soarele intra direct pe fereastră.
În prima duminică m-am trezit la opt și jumătate și m-am speriat.
Am avut impresia că uitasem ceva.
Micul dejun.
Rufele.
Vizita la soacră.
Lista de cumpărături.
Apoi mi-am amintit.
Nu mai trebuia să fac nimic din toate acestea.
Mi-am pregătit cafeaua.
Am făcut două sandvișuri.