Îmi descria bordurile, ușile, farfuriile, oamenii din jur. Mă ducea la consultații. Aștepta ca eu să răspund singur la întrebările doctorilor. Mă ajuta fără să-mi amintească în fiecare clipă că aveam nevoie de ajutor.
Să-l ajut pe Mihai a fost felul meu de a-i întoarce aceeași demnitate.
Și, într-un fel, cred că te-a ajutat și pe tine.
Poate vei crede că am ascuns ceva de tine.
Ai dreptate.
Ți-am ascuns cât de mult aveam încă nevoie să mă simt folositor.”
Am citit ultima propoziție de două ori.
A treia oară am înțeles.
Opt ani mă liniștisem spunându-mi că Mihai îl ajuta pe tata.
Nici măcar nu-mi trecuse prin minte că tata îl ajutase, la rândul lui, pe Mihai.
Am ridicat privirea.
— Bine, am spus. Pentru tata și pentru tot ce ai făcut pentru familia noastră, vin cu tine. Dar nu voi face treaba în locul tău. O să fiu doar lângă tine, așa cum ai fost tu lângă el.
Mihai a acceptat.
În dimineața următoare am plecat.
Andreea locuia la aproximativ trei ore distanță.
Mihai a început să-și repete discursul înainte să intrăm pe șoseaua principală.
Fiecare versiune pornea promițător, cu o scuză, și se termina cu o explicație lungă despre motivul pentru care fusese, de fapt, înțeles greșit.
Iar eu repetam:
— Partea aia sună ca o justificare.
După a patra încercare, degetele lui s-au strâns pe volan.
— Îți place să-mi corectezi cuvintele la fel de mult cum îi plăcea tatălui tău.
— Amândurora ne place să avem dreptate.
Mihai a pufnit.
Puțin mai târziu a început să vorbească serios despre ideea de a arunca scrisoarea într-un râu.
Am râs pentru prima dată de la moartea tatei.
— Dacă ar fi aici, pentru tata ziua asta ar fi Crăciunul.
Am oprit să luăm cafea.
Mihai a adus din nou vorba despre râu.
Am luat plicul și l-am închis în torpedou.
— Din câte știu eu, legal nu ai voie să-mi confişti corespondența, a mormăit el.
— Nu tocmai de asta m-ai rugat să vin?
A rămas cu privirea în drum.
După alte câteva zeci de kilometri am intrat pe o alee liniștită.
Andreea a deschis ușa după ce am bătut.
Purta mănuși de grădinărit.
Avea ochii lui Mihai.
Și același fel de a ascunde frica în spatele unei voci tăioase.
În clipa în care l-a văzut, chipul i s-a închis.
— Trebuia să suni.
Mihai s-a retras instinctiv un pas.
M-am apropiat puțin și i-am șoptit:
— Spune-i de ce contează pentru tine.
S-a uitat la fiica lui.
Apoi i-a întins scrisoarea și o cutie cu rulouri cu scorțișoară.
— Am petrecut prea mulți ani apărându-mi orgoliul, a început el. Am așteptat să te întorci tu, fiindcă dacă recunoșteam că te-am rănit, trebuia să recunosc și că am greșit.
A înghițit cu greu.
— Am greșit. Și mai rău este că te-am făcut să simți că pentru mine nu însemni nimic.
Andreea a clipit.
Mihai continua să țină în mâini cutia și scrisoarea.
În cele din urmă, ea a ridicat capacul.
A inspirat mirosul de scorțișoară.
Mihai s-a grăbit să spună:
— S-ar putea să fie groaznice. Tatăl lui n-a putut termina nici măcar una. Dar ce știa el?
Andreea nu l-a îmbrățișat.
Nu i-a spus că îl iartă.
Dimpotrivă, după expresia ei, o parte din ea încă voia să-i închidă ușa în față.
Dar s-a uitat din nou la prăjituri, apoi la mine.
— Asta a fost ideea tatălui tău?
Am dat din cap.
Andreea a oftat.
— Știam eu. Bursucul ăsta bătrân n-ar fi ajuns singur la ideea de a-și cere scuze.
Și, pentru prima dată, colțul gurii i s-a mișcat aproape imperceptibil.
Ne-a lăsat să intrăm.
Am vorbit aproape două ore.
Mihai i-a povestit despre joile lor.
Despre bibliotecă.
Despre brutărie.
Despre drumurile în care treceau pe lângă vechea ei școală.
Despre serile petrecute în bucătăria tatei, înregistrând iar și iar mesaje pe care tata le ștergea până când scuzele nu mai semănau cu o pledoarie.
Eu le-am povestit despre telefoanele zilnice, despre glumele proaste ale tatei și despre fotoliul gol care mă aștepta acum în casa lui.
Și, pe măsură ce vorbeam, ceva s-a schimbat în mine.
Durerea care până atunci fusese doar o presiune grea, fără formă, începea să se transforme în amintiri.
Pentru prima dată de la moartea lui, puteam vorbi despre tata fără să simt că fiecare cuvânt mă taie.
Andreea ne-a ascultat.
Apoi s-a ridicat și a adus o cutiuță mică din lemn.
Înăuntru erau cărți poștale nesemnate.
Le primise în ultimele luni.
Pe fiecare erau scrise una sau două propoziții.
Una spunea:
„Tatăl tău își amintește mult mai multe decât reușește să spună cu voce tare.”
Pe alta scria:
„Încă face niște rulouri cu scorțișoară îngrozitoare.”
Mihai și-a dus palmele la față.
Umerii au început să-i tremure.
Am luat o altă carte poștală.
„Orgoliul cere întotdeauna un preț. Cred că el a obosit să-l mai plătească.”
Andreea ne-a spus că bănuise că Mihai trimitea cărțile sub anonimat.
El a șoptit:
— Nu eu am fost.
Atunci am înțeles amândoi.
Tata lucrase la împăcarea lor din ambele direcții.
Andreea și-a privit tatăl multă vreme.
— N-o să mă prefac că totul dintre noi s-a reparat, a spus ea. Încă nu am încredere în tine.
Mihai a dat din cap.
— Nici nu trebuie. Nu încă.
Ea și-a strâns scrisoarea la piept.
Apoi a spus: