— Un telefon în fiecare joi. Începem de acolo.
— De acord.
La întoarcere, Mihai și-a amintit brusc de altceva.
— Trebuie să-ți cer iertare și pentru bani.
M-am întors spre el.
— Ce bani?
— Banii pe care mi-i dădeai în fiecare joi. Am continuat să-i iau chiar și după ce drumurile noastre n-au mai fost doar despre consultații și cumpărături.
Aproape uitasem.
— Stai puțin. De ce ai continuat să-i primești?
Mihai mi-a aruncat un zâmbet vinovat.
— Tatăl tău a spus că, dacă schimbăm brusc înțelegerea, vei începe să bănuiești ceva.
Avea dreptate.
Bineînțeles că avea.
Tata reușise să ne dirijeze pe amândoi până la capăt.
— Să nu-ți imaginezi că mai primești vreun ban pentru povestea asta, am spus, zâmbind.
Mihai a început imediat să se apere.
— N-am vrut niciodată să…
Am ridicat o mână.
— Oprește-te. N-ai făcut nimic rău. Ai avut grijă de tata oricum. Doar că de acum joile nu mai sunt o slujbă.
După câteva mile de tăcere, Mihai a spus:
— Tatăl tău s-ar certa cu tine pentru asta.
— Tata nu mai hotărăște nimic.
Mihai și-a întors capul spre mine.
— Chiar crezi?
Am privit prin parbriz.
M-am gândit la plic, la cărțile poștale și la drumul pe care tocmai îl făcuserăm.
— Nu, am recunoscut.
Joia următoare eram încă în casa tatei.
Îi puneam în cutii sculele, cămășile și lucrurile mărunte pe care nu mă înduram încă să le arunc.
Unele haine încă păstrau mirosul lui.
La ora nouă, am auzit pietrișul trosnind sub roți în fața casei.
Mihai venise din reflex.
Când m-a văzut pe verandă, s-a oprit.
A privit spre fereastra goală a camerei tatei.
Eu aveam două cafele.
I-am întins una.
— Presupun că trăsura regală încă iese la drum joia.
Mihai a luat paharul.
S-a uitat din nou spre fereastră.
— Doar că acum pare cam goală.
Am zâmbit.
— Atunci poate ieșim noi la o plimbare mai târziu.
Am terminat cafeaua și am pornit fără vreo destinație precisă.
Am trecut pe lângă bibliotecă, brutărie și clinica unde fusese tratat tata.
La fiecare intersecție, Mihai părea gata să spună ceva, dar se răzgândea.
În cele din urmă, a murmurat:
— Nu văd ce rost are să mergi cu mine. Probabil o să te scoată din minți că descriu tot ce văd în jur. Alt talent de conversație nu prea am.
Am râs.
— Cred că subestimezi câtă răbdare am cu bătrânii încăpățânați.
A pufnit.
Apoi, pe ecranul mașinii a apărut un nume.
Andreea.
Amândoi am rămas nemișcați.
Joi.
Exact cum stabiliseră.
Telefonul continua să sune prin difuzoarele mașinii.
Mihai a întins mâna către buton, apoi s-a oprit.
A început să murmure introducerea pe care, evident, o repetase de zeci de ori.
I-am atins ușor încheietura.
— Fără repetiții.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
A dat din cap.
Apoi a apăsat butonul.
— Bună, Andreea, a spus.
Vocea îi tremura.
Dar cuvintele ieșiseră.
Pentru o clipă, interiorul mașinii mi s-a părut teribil de gol.
Locul pasagerului părea să strige absența tatei.
Apoi vocea Andreei s-a auzit prin difuzoare:
— Bună, tată.
Mihai a expirat de parcă își ținuse respirația ani întregi.
În timp ce vorbea cu fiica lui, am privit spre scaunul pe care, în toate acele joi, ar fi trebuit să stea tata.
Am scos din nou scrisoarea din buzunar.
Acum înțelegeam mai bine ce încercase să-mi spună.
Mihai îi dăduse libertate fără să-i ia demnitatea.
Iar tata, chiar și aproape orb, găsise o modalitate de a face același lucru pentru altcineva.
Și până la urmă, fără să-mi dau seama, mă învățase și pe mine cum să stau lângă un om fără să trăiesc viața în locul lui.
Am rămas cu scrisoarea în mâini și am ascultat vocea lui Mihai devenind, puțin câte puțin, mai sigură.
Nu știam dacă tata ar fi fost mulțumit de felul în care duceam mai departe ceea ce începuse.
Dar speram că da.
Speram că era mândru de ceea ce ne învățase să facem unii pentru alții.