— Și nici simplul fapt că mergeam undeva nu era partea importantă. Conta ce făceam acolo.
Ploaia se întețise.
Am ascuns plicul sub haină.
— Ce vrei să spui?
Mihai și-a coborât privirea spre mormânt.
— Eu și Andreea nu ne mai vorbim de ani întregi.
Andreea era singura lui fiică.
Mi-o aminteam adolescentă: inteligentă, acidă, cu replici tăioase. La un moment dat își vopsise pereții camerei în negru și îi spusese tatălui ei că era vina lui fiindcă „o adusese în starea aia”.
După facultate plecase din oraș.
Ce se întâmplase între ei mai târziu nu știam. Nimeni nu discutase cu mine despre asta.
Mihai mi-a povestit că tata observase ceva.
Ori de câte ori eu vorbeam la telefon despre copiii mei, Mihai devenea tăcut.
Tata îl întrebase de câteva ori de ce, iar el refuzase să răspundă.
Până într-o joi.
— Ce-ai făcut? îl întrebase tata.
— De ce presupui automat că eu am făcut ceva? Nu e vina mea. Știi foarte bine cât de încăpățânată e.
Tata îi răspunsese:
— În primul rând, pentru un om nevinovat, te aperi mult prea înverșunat.
Mihai mi-a spus că îl scosese din minți.
La început nu voise să-i spună nimic.
În timp ce îmi povestea, și-a șters o lacrimă din colțul ochiului.
Dar tata nu era omul care renunța după ce se agăța de o întrebare.
— În a treia joi, după ce tatăl tău m-a bătut la cap iar și iar, am cedat, mi-a spus Mihai. I-am povestit despre toate comentariile răutăcioase pe care i le făcusem Andreei despre slujba ei, despre viața ei de familie… Despre felul în care găseam mereu ceva de criticat.
A înghițit în sec.
— Dar adevărul era că îmi era dor de ea. Și mă rodea că nu venea la mine. Nu mă vizita nici măcar atât de des cât îl vizitai tu pe tatăl tău.
Mihai și-a trecut din nou mâna peste ochi.
— Aproape că l-am lovit pe tatăl tău când mi-a spus: „Pierzi foarte multe, Mihai. Ți-ai pierdut fiica și ești pe cale să pierzi și șansa de a te împăca vreodată cu ea. Dumnezeule, omule.”
În dimineața aceea, tata i-a ordonat să conducă până la biblioteca municipală.
Mihai fusese atât de supărat încât aproape întorsese mașina.
Dar nu o făcuse.
La bibliotecă, o angajată răbdătoare îl învățase să trimită fotografii de pe telefon, să înregistreze mesaje video și să folosească emoticoane fără să pară că până și un zâmbet era o nouă formă de critică.
Tata stătuse lângă el și ascultase cu atenție.
De fiecare dată când Mihai începea să bombăne, tata îl întrerupea:
— Andreea a învățat destule lucruri în viața ei ca să încerce să-ți câștige aprobarea. Acum poți învăța și tu ceva pentru ea.
Când Andreea era mică, Mihai îi făcea rulouri cu scorțișoară.
Nu mai pregătise așa ceva de când plecase ea.
În joia următoare, tata l-a pus să oprească la magazinul de lângă brutărie.
Au cumpărat făină, drojdie, scorțișoară și atât de mult unt, încât, după cum spunea Mihai, orice cardiolog ar fi cerut explicații.
Apoi au mers în bucătăria tatei să exerseze.
Firește, lucrurile au mers exact cum te-ai fi așteptat când un bărbat orb și unul încăpățânat încercau să recreeze o rețetă pe care niciunul nu o mai făcuse de ani.
— Cuptorul ăsta nenorocit e de vină! Trebuia schimbat de mult! izbucnise Mihai.
Tata îi răspunsese calm:
— Cuptorul n-a uitat să pornească temporizatorul.
Până seara, Mihai fierbea de nervi.
Apoi venise partea cea mai grea.
Scuzele.
Prima variantă a mesajului pentru Andreea fusese înregistrată în mașină.
Tata o ascultase, clătinase din cap și ștersese înregistrarea.
Mihai încercase din nou în timpul prânzului.
Și pe aceea tata o ștersese.
Până seara, Mihai explodase:
— Ce naiba vrei de la mine?
Răspunsul tatei fusese simplu:
— Nu te justifica. Spune-i doar de ce este importantă pentru tine.
Mihai mi-a spus că tata repetase propoziția aceea atât de des, încât uneori încă o auzea în minte.
Am coborât privirea spre plicul pe care îl țineam.
Mihai mi-a explicat că înăuntru se aflau scrisorile pe care le scrisese pentru Andreea, dar pe care nu avusese curajul să le trimită.
I le citise tatei cu voce tare.
Tata îi spunea unde suna îngrozitor, unde încă încerca să dea vina pe ea, unde trebuia să schimbe o frază și unde, în sfârșit, se auzea adevărul.
Ultima scrisoare nu avea nicio corectură.
Tata îi spusese:
— Asta e. Acum e gata.
Dar Mihai tot nu reușise să o trimită.
Am încercat să-i dau plicul înapoi.
— Tatăl tău mi-a lăsat instrucțiuni foarte clare, a spus el. După moartea lui, tu trebuia să te asiguri că termin ce am început.
M-am înfuriat.
Îmi îngropasem tatăl cu mai puțin de o oră înainte, iar acum Mihai îmi punea în brațe problema unei alte familii.
— Nu, am spus. Nu pot face asta pentru tine. Nu azi.
Mihai a dat din cap.
Nu s-a apărat.
— Mai e ceva în plic, a spus el. Pentru tine.
Am rămas nemișcat câteva clipe.
Apoi am deschis plicul.
Cum aș fi putut refuza ultima ocazie de a mai auzi, fie și pe hârtie, vocea tatălui meu?
Scrisoarea lui era scurtă.
Textul fusese dactilografiat, iar semnătura de jos era făcută de mâna lui.
„Băiatul meu,
În fiecare joi, Mihai îmi dădea libertate fără să mă facă să mă simt neputincios.