Am scos-o. Înăuntru era un set de dantelă bej deschis. Evident nu mărimea mea. Frumos, scump. Cu siguranță nu genul pe care îl cumperi soției cu care „totul merge rău de mult”.
Mi s-au făcut mâinile reci ca gheața.
Când m-am întors în bucătărie, Dragoș stătea la masă cu o față de parcă eu îl prinsesem pe el făcând ceva neplăcut.
Am aruncat punga în fața lui.
A pălit.
— Ce e asta?
Nu a răspuns.
— Pentru ea e? am întrebat. Se schimba aici? În dormitorul nostru?
— Elena…
— Răspunde!
— L-am cumpărat de mult. N-am apucat să i-l dau.
— Și l-ai ascuns în dulapul nostru? Acolo unde sunt lucrurile mele? Acolo unde dormim?
În capul meu s-a rupt ceva. Am apucat ceașca gri de pe masă și am aruncat-o în perete. S-a făcut bucăți. Motanul a țipat speriat din cameră. Dragoș a sărit în picioare.
— Ai înnebunit?
— Da, am spus. Se pare că, în sfârșit.
A făcut o mișcare spre mine, de parcă ar fi vrut să ia punga, dar m-am dat înapoi.
— Nici să nu te apropii.
— Liniștește-te.
— Pe ea s-o liniștești. Poate ei îi place tonul ăsta calm al tău. Din câte se vede, s-a obișnuit deja cu multe pe aici.
S-a așezat din nou și s-a uitat în podea.
Am luat telefonul și am sunat-o pe Dana, prietena mea.
— Dana, pot să vin la tine? am întrebat atât de calm, încât m-am mirat singură.
Ea a înțeles imediat că se întâmplase ceva.
— Sigur. Unde ești?
— Acasă. Deocamdată.
Am închis și m-am întors spre Dragoș.
— Ai o oră. Ori pleci singur, ori îl sun pe fratele tău și vine să te ia cu tot cu lucruri. Mi-e indiferent.
— E și casa mea.
— A fost.
— Așa nu rezolvăm nimic.
— Ce mai e de rezolvat? Ea a venit aici. Te-ai culcat cu ea. Ai mințit. Totul e deja rezolvat.
Deodată s-a uitat la mine aproape iritat.
— Și tu aveai de mult reproșuri la adresa mea.
— Reproșuri? Nici nu-mi venea să cred. Încerci acum să prezinți asta ca pe o criză de cuplu? Ca și cum am ajuns amândoi cumva aici?
El tăcea.
— Nu, Dragoș. Nu „noi”. Tu singur ai adus o femeie străină în casa mea.
Am ieșit pe hol, am scos de pe dulapul de sus vechea lui valiză și am pus-o pe jos.
I-am strâns lucrurile în tăcere. Le aruncam pe toate la grămadă: cămăși, blugi, șosete, aparat de ras. La început a încercat să mă oprească, apoi m-a urmat prin apartament, apoi pur și simplu s-a așezat pe marginea canapelei și s-a uitat.
La a treia cămașă am simțit brusc miros de parfum străin. Abia perceptibil. Dulceag, rece. Și atunci am înțeles încă ceva: nu era prima descoperire întâmplătoare.
Doar că înainte găsisem mereu o explicație.
Miros străin — magazin, birou, metrou.
Fir blond — serviciu, colege, transport.
Bon necunoscut — își încurcase buzunarele.
Întârziere — inventar.
Telefon închis — corespondență de serviciu.
O femeie poate să nu vadă adevărul foarte mult timp nu pentru că e proastă. Ci pentru că adevărul e prea scump. Iar dacă îl recunoști, trebuie să-ți schimbi toată viața.
Când valiza era aproape gata, a sunat cineva la ușă.
Am încremenit amândoi.
Am deschis.
Pe palier era doamna Stanca, cu o farfurie de plăcinte acoperită cu un șervet.
Mi-a văzut fața umflată, pe Dragoș pe hol, valiza de lângă picioarele lui — și a înțeles totul pe loc.
— Vai, a spus încet.
I-am luat farfuria.
— Mulțumesc. Chiar la timp.
A ezitat, apoi a coborât vocea:
— Elena dragă… iartă-mă. Ieri te-am întrebat și apoi toată seara n-am mai avut liniște. Eu chiar credeam că știi.
Asta a fost tot.
Ultimul ac a intrat atunci.
Nu când am văzut amanta. Nu când el a recunoscut. Ci când vecina a spus propoziția aceea.
Credeam că știi.
Adică pentru cei din jur totul era deja aproape o realitate aranjată. Desigur, ce lucru firesc: eu pur și simplu știam că, în casa mea, cât eram la serviciu, intra amanta soțului.
Am dat încet din cap.
— Acum știu.
Dragoș a luat valiza și a pornit spre lift fără să ridice ochii. Doamna Stanca s-a lipit de perete ca să-i facă loc. El nici măcar nu și-a luat rămas-bun de la ea. Ușile liftului s-au închis și abia atunci vecina a întrebat în șoaptă:
— Venea de mult pe la voi?
M-am uitat la ea.
— Se pare că mai des decât eram eu acasă.
Doamna Stanca s-a înroșit.
— Sinceră să fiu… n-am înțeles de la început care dintre voi era nevasta.
Și atunci am început să plâng.
N-am înțeles care dintre voi era nevasta.
Adică în tot acest timp prin casa mea umbla o femeie care îmi semăna destul cât oamenii străini să nu mai priceapă cui îi aparținea de fapt viața aceea.
Iar eu, stăpâna acelei vieți, fusesem ultima care observase.
Noaptea am stat singură în bucătărie. În fața mea erau plăcintele, de care nu mă atinsesem. Motanul mi se freca de picioare și se uita nedumerit spre hol, parcă neînțelegând unde dispăruse unul dintre oamenii lui.
Am privit încet bucătăria. Zaharnița nu era unde o puneam de obicei.
Pe frigider era un magnet de la o cafenea în care eu și Dragoș nu fuseserăm niciodată.
Pe spătarul scaunului era pledul pe care eu îl duceam mereu în cameră — ceea ce însemna că cineva stătuse aici mult, ca acasă.
Urmele erau peste tot.
Nu mari. Mici. Tocmai de aceea nu le observasem. Pentru că femeia străină intrase în casa mea nu ca o spărgătoare, ci ca o a doua versiune a mea.