Am scos fața de pernă, am smuls prosopul, am aruncat șervețelele. I-am strâns mărunțișurile într-o pungă. Sub pat am mai găsit o agrafă. La gunoi. Două cești — tot acolo.
Apoi am obosit și m-am așezat direct pe podeaua din hol.
Telefonul era lângă mine. Pe ecran a clipit un mesaj de la Dragoș:
„Hai să vorbim când te liniștești.”
M-am uitat la cuvintele acelea și n-am simțit decât una — o repulsie rece, curată.
Nu „iartă-mă”.
Nu „sunt vinovat”.
Nu „ce pot să fac”.
Ci „când te liniștești”.
Ca și cum problema nu era ceea ce făcuse el, ci reacția mea prea puternică.
Am șters mesajul și i-am blocat numărul.
Apoi am stat mult în întuneric, până când am înțeles un lucru.
În tot anul acela trăisem ca și cum viața mea era o încăpere de trecere. Nu camera principală. Mai degrabă holul. Un loc în care poți să obosești, să te schimbi, să mănânci pe fugă și să pleci iar să slujești pe cineva. Soțul, serviciul, casa, creditul, motanul, rudele, listele nesfârșite de treburi.
De mult nu-mi mai cumpărasem ceva frumos doar pentru mine. De mult nu mă mai privisem cu interes.
De mult nu mă mai întrebasem ce vreau eu, exact eu.
Și poate tocmai de aceea a fost atât de ușor să fie strecurată în viața asta încă o femeie. Aproape asemănătoare, aproape la fel. Doar mai proaspătă, mai ușoară, mai comodă.
Vecina o luase drept sora mea, iar soțul meu, se pare, chiar drept o versiune îmbunătățită a mea.
Gândul acela ar fi trebuit să mă distrugă. Dar, dintr-un motiv ciudat, nu m-a distrus. M-a înfuriat.
Dimineața m-am trezit din cauza liniștii.
Soțul meu nu era acolo. Nimeni nu foșnea în baie, nu trântea cana, nu-și căuta șosetele, nu mormăia despre cafea și nu umbla prin apartament cu pașii aceia cu care mă obișnuisem atât de mult, încât nu-i mai auzeam.
Pe a doua pernă nu era urmă de cap. În cuier nu era geaca lui. Pe noptieră nu erau mărunțișurile lui.
Bucătăria era plină de soare și părea cumva nouă. Ca după un incendiu care arde tot ce e de prisos, lăsând un spațiu gol în care încă nu știi dacă trebuie să jelești sau ai voie, în sfârșit, să respiri.
Mi-am făcut cafea și, pentru prima dată după mult timp, am scos ceașca bună. Cea pe care o păstram „pentru musafiri”. Albă, subțire, cu model albastru. Poate era prostesc. Dar, dintr-un motiv pe care nu-l puteam explica, tocmai asta mi s-a părut important.
Motanul se lățise pe pervaz. Telefonul tăcea.
La nouă dimineața a bătut cineva la ușă.
Pentru o secundă, inima mi-a căzut. Dar era doamna Stanca.
— M-am gândit eu, a spus, întinzându-mi o caserolă. Am făcut budincă de macaroane. Probabil n-ai mâncat nimic.
Am luat caserola și, pe neașteptate, am zâmbit.
— Mulțumesc.
Ea s-a frământat puțin, apoi a spus încet:
— Elena dragă, să te ții tare. Și să știi… mai bine un adevăr îngrozitor decât așa ceva.
Am dat din cap.
Când am închis ușa, mi-am surprins reflexia în oglindă.
Tot eu eram. Aceleași cearcăne sub ochi. Același păr prins la întâmplare. Același tricou vechi. Dar privirea era deja alta.
Nu fericită. Nu.
Doar fără așteptare. Fără obiceiul acela tăcut de femeie de a netezi totul, de a suporta, de a explica totul prin oboseală, criză, caracter greu, rătăcire bărbătească, perioadă dificilă.
Mă durea. Foarte tare. Dar odată cu durerea venise și altceva. Înțelegerea că nu se întâmplase degeaba.
Ieri din casa mea nu plecase doar soțul.
Ieri ieșise din casa mea omul care, jumătate de an, împărțise viața mea cu o altă femeie și totuși crezuse că cel mai mare scandal ar fi dacă eu ridicam vocea.
Iar eu rămăsesem.
Și chiar nu aveam nicio soră.
În schimb, slavă Domnului, în casa mea nu mai exista nici a doua soție.