Dragoș stătea lângă fereastră. Ea era așezată la masă, iar în fața ei se afla, într-adevăr, ceașca mea albă cu toarta ciobită.
La început nici nu m-am uitat la ei, ci la ceașcă. Probabil că mintea nu poate primi totul deodată și se agață de un obiect.
Apoi mi-am ridicat ochii.
Femeia s-a ridicat.
— Bună ziua, a spus ea.
Și din cauza acelui „bună ziua” politicos mi-a venit s-o lovesc. Pentru calmul ei, pentru reținere, pentru corectitudinea aproape administrativă. Tocmai asta era cel mai îngrozitor. De parcă venise nu la soțul meu, ci să discute despre ședința de scară.
— Cine e asta? am întrebat, uitându-mă numai la Dragoș.
S-a albit atât de tare, încât pistruii de pe nas i s-au văzut mai clar.
— Elena, ascultă-mă…
— Cine e asta?
Femeia și-a mutat privirea de la el la mine.
— Cred că ar fi mai bine să plec.
Avea o voce moale, plăcută, controlată. La asemenea femei până și ticăloșia sună ca o propunere rațională.
— Nu, am spus. Dacă tot ați intrat aici atât de sigură, mai stați puțin.
Dragoș a făcut un pas spre mine.
— Elena, hai să nu facem scenă.
Atunci, în mine, ceva a făcut clic.
Exact în clipa în care mi-a cerut să nu fac scenă în propria mea casă.
— Fără scenă? am repetat foarte încet. În apartamentul meu stă o femeie străină, vecina o crede sora mea, iar tu îmi ceri fără scenă?
Femeia și-a luat geanta.
— Chiar ar fi mai bine să plec.
— Cum vă cheamă? am întrebat.
A ezitat doar o secundă.
— Mirela.
— Sigur că Mirela, am spus. Vi se potrivește.
Dragoș s-a strâmbat.
— Elena, termină.
— Ce e? Doar voiai fără scenă. Hai să vorbim calm. De câte ori a fost aici?
El a tăcut.
M-am uitat la ea.
— De câte ori?
Și-a ferit privirea. Gestul acela mi-a spus mai mult decât orice cuvânt. Așa nu se uită în altă parte cineva care a venit întâmplător o singură dată. Așa fac oamenii care și-au permis deja prea mult și acum nu mai știu cum să pară decenți.
— Nu trebuie, a spus Dragoș.
— Ce nu trebuie? Adevărul?
M-am dus la chiuvetă, am luat șervețelul de ieri cu urma de ruj și l-am aruncat pe masă.
— Ăsta e al dumneavoastră?
Mirela și-a strâns buzele.
— Nu sunt obligată…
— Sunteți. Din moment ce beți ceai în bucătăria mea.
Am deschis ușa de la baie.
— Iar firele dumneavoastră de păr le-am spălat ieri în chiuvetă. Și prosopul tot dumneavoastră îl agățați strâmb.
Dragoș a expirat brusc.
— Elena!
— Ce „Elena”? Vrei să spui că nu e adevărat?
Ea stătea în fața mea — îngrijită, adunată, frumoasă cu frumusețea aceea corect întreținută pentru care eu nu mai aveam de mult nici bani, nici putere, nici permisiune interioară. Manichiură, inel subțire, parfum scump și discret. Până și geanta ei era exact genul pe care voiam să mi-l cumpăr de mult, dar tot amânam: „mai târziu, când o să avem bani în plus”.
Și cel mai dureros era că vecina nu greșise. Femeia chiar îmi semăna într-un fel. Nu la față, nu literal. Dar ca tip, ca siluetă, ca fel de a-și ține capul. Până și vârsta părea apropiată de a mea, doar că ea era parcă o versiune îmbunătățită. Cea care aș fi putut fi eu dacă dormeam opt ore pe noapte, nu economiseam mereu pe seama mea și nu purtam aceiași blugi ani la rând.
Asemănarea aceea aproape că mi-a întors stomacul pe dos.
— Seamănă cu mine, i-am spus soțului meu.
El a tresărit.
— Elena, acum nu contează.
— Ba contează enorm. De asta doamna Stanca a crezut că e sora mea. Ai căutat-o special așa?
— Ajunge.
— Nu, nu ajunge. Răspunde. Ai căutat o a doua eu? Doar mai tânără? Mai suplă? Mai comodă?
Mirela și-a ridicat bărbia.
— Asta e deja umilitor.
M-am uitat la ea.
— Umilitor este când o femeie străină stă în bucătăria mea și ține prelegeri despre umilință. Nici măcar umilitor. Murdar.
Dragoș a spus deodată, înfundat:
— Da, vine aici de mult.
Nu am înțeles imediat ce auzisem.
— Ce?
Și-a trecut palma peste față.
— De câteva luni.
— Câte exact?
— Din ianuarie.
Era iunie.
Jumătate de an.
Jumătate de an o femeie străină intrase în casa mea.
Jumătate de an altcineva știa cum scârțâie parchetul din hol, unde stau lingurile, care ochi al aragazului fierbe apa mai repede, în ce cană îmi las dimineața cafeaua nebăută.
Deodată am început să râd. Tare, urât, nervos. Așa râd oamenii cărora nu le-a mai rămas nimic înăuntru cu care să-și țină fața întreagă.
— Din ianuarie? Adică Revelionul l-am făcut împreună, în februarie mi-ai dăruit un multicooker, în martie am mers la mama ta la Ploiești, în aprilie ne certam dacă să zugrăvim balconul, iar din ianuarie tu o aveai deja pe ea? Și o aduceai aici?
— Nu mereu aici, a spus el repede.
M-am uitat la el atât de rece, încât a tăcut.
— Doamne, ce noblețe.
Mirela a strâns cureaua genții.
— El mi-a spus că între voi totul merge rău de mult.
Aceasta a fost a doua palmă a serii.
Nu pentru că aș fi așteptat conștiință din partea ei. Ci pentru că exact așa funcționează mereu. Pentru amantă, soția aproape niciodată nu e om. Soția e un context. Fundal. O formalitate prelungită. Femeia cu care „totul s-a terminat de mult”, dar care, nu se știe de ce, continuă să facă ciorbă și să plătească internetul.