Nicio pauză. Nicio întrebare. Nici cel mai mic interes. De parcă i-aș fi spus că iar s-a ars becul pe scară.
În baie, când m-am spălat pe mâini, am văzut că prosopul meu atârna strâmb, ca și cum fusese pus acolo în grabă. Pe polița de sticlă de lângă periuțele de dinți era un fir lung de păr blond.
Eu sunt brunetă, vopsită castaniu.
Blond fusese părul mamei mele, dar mama nu venise pe la noi ziua și nu scotocise prin baia noastră.
Am ridicat firul spre lumină. Lung, subțire, aproape auriu.
— Ce faci acolo, ai rămas blocată? a întrebat Dragoș de după ușă.
— Nimic, am răspuns și am lăsat firul să curgă în chiuvetă.
La cină aproape că nu am mâncat. Dragoș îmi povestea despre un furnizor nou care nu respectase termenul, despre șeful idiot, despre șoferul care încurcase iar documentele. Eu dădeam din cap când trebuia și mă gândeam la un singur lucru: dacă în apartamentul nostru fusese o femeie peste zi, însemna că stătuse aici. În bucătăria asta.
Poate se sprijinise cu cotul pe masa asta, se uitase pe fereastra asta, poate chiar râsese la poveștile lui de la serviciu, pe care eu le auzisem deja de o mie de ori.
Și cel mai scârbos nu era nici măcar asta. Ci cât de repede imaginația începuse să completeze tabloul. Ceașca ei. Părul ei. Rujul ei. Mirosul ei. Mâinile ei pe blatul meu. Fața ei în oglinda mea.
În noaptea aceea aproape că nu am închis ochii.
Dragoș dormea lângă mine și respira regulat, greu, cunoscut. Cu treisprezece ani în urmă, sunetul acela mă liniștea mai bine decât orice pastilă.
Stăteam cu fața spre perete și îmi aminteam ultimele luni. Mai exact, mintea mea îmi arunca singură detalii și căuta potriviri. Întârzierile lui de la serviciu. Parfumul nou — scump, deloc genul pe care îl cumpăra el de obicei. O cămașă pe care nu i-o mai văzusem înainte. Iritarea lui, într-o seară, când îi luasem telefonul doar ca să văd ora, iar el spusese brusc: „Elena, te rog, nu mai cotrobăi.”
Atunci mă lovise tocmai cuvântul acela. Nu „nu umbla”, nu „am lucruri de serviciu”, ci „nu mai cotrobăi”. Ca și cum eu devenisem deja ceva umilitor. Cea care verifică. Cea care bănuiește. Nevasta aceea nervoasă de care bărbații tot ascund câte ceva.
Eu nu-i verificasem niciodată telefonul. Niciodată nu-i scotocisem prin buzunare. Nu căutasem bonuri. Mereu mi se păruse că, dacă ajungi acolo, totul s-a terminat deja, doar că mai lungești agonia fără rost.
Dimineață a plecat înaintea mea. M-a sărutat pe tâmplă, m-a rugat să nu uit să plătesc internetul și mi-a spus că seara va întârzia — avea inventar la depozit.
La birou am stat până la prânz de parcă aș fi fost sub apă. Într-un e-mail am încurcat data, în cafea am pus sare în loc de zahăr. Apoi m-am surprins privind de zece minute aceeași celulă din tabel și gândindu-mă la urma coral de pe șervețel.
La ora unu n-am mai rezistat și am sunat pe telefonul fix de acasă. Aproape nu-l foloseam, dar nu-l desființasem — soacra mea ținea morțiș să sune pe el.
Nu a răspuns nimeni.
După zece minute am sunat din nou.
Ocupat.
Sigur, asta putea să nu însemne nimic. Absolut nimic. Dar în mine se întâmplase deja ceva ce apoi nu mai puteai anula: bănuiala primise o confirmare, fie ea și minusculă.
Am stat la birou până la patru și am plecat, mințind că mă doare capul. M-am așezat într-o cafenea de vizavi de blocul nostru, într-un loc de unde vedeam intrarea. La început mi-a fost rușine. Apoi greață. Iar după aceea nu mi-a mai păsat.
Stăteam la geam, mă prefăceam că mă uit în telefon și mă simțeam ca ultima proastă. Aproape patruzeci de ani. Femeie adultă, contabilă, plătesc rată la bancă, îmi planific concediul după reduceri, îi cumpăr mamei pastile de la farmacie. Și iată-mă acum urmărindu-mi propria scară de bloc ca o eroină dintr-o melodramă ieftină.
La 16:38, în fața blocului a apărut o femeie într-un palton deschis la culoare.
Am recunoscut-o imediat.
Înălțime medie. Părul blond prins într-o coadă joasă. Palton deschis, geantă bună, spate drept. Și o asemănare generală, neplăcută. Nu exactă, nu. Dar ca tip. De la distanță chiar puteai crede că suntem rude.
S-a oprit în fața intrării, s-a uitat în telefon, l-a pus în geantă și a intrat. Cineva îi deschisese interfonul prin aplicație.
Am mai rămas nemișcată vreo treizeci de secunde. Apoi m-am ridicat brusc, am scăpat lingurița pe jos, am lăsat banii pe masă și am pornit spre bloc.
În lift mi s-a făcut cald. La etajul șase aproape alergam spre ușă.
Din apartamentul nostru se auzea râs de femeie. Un râs obișnuit, al unei femei care se simte în siguranță.
Am băgat cheia în broască și, pentru o clipă, n-am putut s-o răsucesc. Degetele parcă îmi amorțiseră. Stăteam în fața propriei uși și îmi era frică să intru în propriul apartament.
Apoi am deschis.
În hol erau pantofi bej. Calmi, clasici, scumpi. Nu noi — nu genul de pantofi în care te gătești pentru o întâlnire secretă, ci aceia cu care vii sigură pe tine și cu treabă.
Pe comoda de lângă cheile mele erau ochelari de soare cu ramă subțire, aurie.
Când am intrat în bucătărie, amândoi au tăcut.